Lasă comuniștii în pace!

Cum trece timpul „Tătică?! Cum măsurăm timpul?“ Dacă cineva stăpînea timpul, atunci acela era Bunicul. În sufrageria mare aveam un ceas imens, cu pendul şi cu un cuc enervant, care, la fiecare oră, ieşea şi zbiera: cucu-cucu, de atîtea ori cîte ore indica arătătorul cel gros. Limba cucului era roşie, stridentă şi obraznică. Iar cînd se făcea miezul zilei sau miezul nopţii, cucul devenea de-a dreptul isteric. Altfel, la fiecare jumătate de oră se auzea un băngănit metalic. Aşteptam cu nerăbdare acel băngănit. Dar cel mai mult aşteptam sfîrşitul de săptămînă, cînd, cu sfinţenie, trebuiau trase braţele ceasului, formate din două conuri de brad, sculptate foarte realist din lemn de stejar. „De ce tragi de braţe în sus, Tătică? Timpul nu trece înainte şi înapoi? Trece în sus şi în jos? Nu trece dinspre linia cu ora 12 spre linia cu ora 6?“ Bunicul zîmbeşte, ridică încet contrabalanţele şi-mi spune că timpul e o unitate de măsură. „Da?! Şi ce cîntărim cu el?“ După el cîntărim tristețea și fericirea, îmi spune. Îmi explică şi că timpul nu are dimensiuni fixe. Că nu trece dinspre un punct spre altul în mod constant și continuu. Mai întîi n-am înţeles. Dar apoi am […]