Numărul pe septembrie din Magazine Littéraire este, aşa cum ne-a obişnuit, un numărul special care prezintă romanele noi ale toamnei literare, altfel spus „Les romans de la rentrée” – chiar în momentul în care s-a anunţat şi lista lungă a Premiului Goncourt (o parte din cărţi se regăsesc în prezentările din Magazine Littéraire). Pe lîngă aceste titluri – care ne permit să ne facem o idee despre oferta editorială a anului, în materie de ficţiune –, numărul pe septembrie al revistei mai oferă, în ce mă priveşte, două puncte de interes: unul este interviul cu teoreticianul şi filozoful Jacques Rancière, realizat de Hervé Aubron („Un temps qui n’exclut pas“/ „Un timp care nu exclude“), iar celălalt e reprezentat de dosarul intitulat „L’esprit de résistance“, coordonat de criticul literar Pierre Assouline (care e şi editorialistul revistei). Să le luăm pe rînd.
În privinţa noilor titluri romaneşti ale toamnei, m-au interesat, la o primă privire, noile cărţi semnate de Kamel Danoud şi Sorj Chalandon (deţinători deja – primul, al Premiului Goncourt du Premier Roman, iar al doilea – al Premiului Goncourt des Lycéens; cei doi nu se regăsesc în lista lungă a selecţiei Goncourt de anul acesta). Cel de-al doilea roman al lui Daoud (care înseamnă David, în arabă – se spune în cronica semnată de Natalie Levisalles) se numeşte Zabor ou les psaumes/Zabor sau psalmii (éd. Actes Sud) şi este, aşa cum indică titlul, o naraţiune cu accente biblice, dar şi o mărturisită „autobiografie fabulată“. Zabor pare a fi un alter ego al scriitorului – un băiat care trăieşte într-un sat din Vestul Algeriei, în anii ’80, orfan de mamă şi repudiat de tatăl recăsătorit, şi de cei doisprezece fraţi vitregi. Acest băiat (care învaţă singur franceză din cărţile abandonate de foştii coloni, luînd astfel contact cu libertatea de expresie şi cu misterul erotismului, descoperite în aceste romane) are un dar magic: „poate împiedica moartea celorlalţi scriind despre viaţa lor“. Povestea face referire, aşadar, la o versiune inversată a celor O mie şi una de nopţi, în acelaşi timp în care trimite la naraţiunile biblice (Cain şi Abel, Iosif şi fraţii săi ş.a.m.d.). Spre deosebire de Meursault, contraanchetă, care oferea o replică din perspectiva victimei algeriene Străinului lui Camus, dar rămînea în paradigma existenţialistă a cărţii de origine, acest nou roman pare să introducă în joc, pe lîngă accentele biografice, temele religioase, trimiterile biblice, acompaniate de largi trimiteri (prin două personaje feminine, Hadjer şi Djemila) la condiţia femeilor în Algeria şi în genere în ţările musulmane (temă recurentă şi în jurnalismul lui Daoud, care i-a adus, de altfel, cum ştim, mari prejudicii publice).
Tot de origine algeriană este şi tînăra scritoare Kaouther Adimi (n. 1986, la Alger), care a publicat la éd. du Seuil cel de-al treilea roman al său, Nos richesses, povestea unei vechi librării din Alger, fondată în 1936 de către Edmond Charlot, editor al Franţei libere sub Ocupaţie, care l-a publicat, printre alţii, pe Camus, şi care a expus tablouri de Bonnard. „Sub formă de jurnal – scrie cronicarul Bernard Morlino –, Kaouther Adimi aduce la suprafaţă întregul istoric al acestei însemnate contribuţii a librarului-editor la viaţa literară a secolului al XX-lea, adăugîndu-i personaje romaneşti: în 2017, studentul Ryad ajunge în fosta librărie, devenită o anexă a Bibliotecii Naţionale a Algerului, unde îl întîlneşte pe bătrînul Abdallah, care se luptă din răsputeri pentru ca locul acela plin de cărţi să nu fie transformat, din motive de rentabilitate, într‑o patiserie. […] Romanciera alternează trecutul cu prezentul pentru a pune în lumină
perioada de glorie a Librăriei Les Vraies Richesses (după numele unui eseu de Jean Giono, n.m.), autentică pepinieră literară. În 1937, Charlot publică L’Envers et l’Endroit, prima carte a lui Albert Camus, prietenul său de la Liceul Bugeaud d’Alger, unde l-au avut amîndoi ca profesor de filozofie pe Jean Grenier“ (cel care-l încurajează pe Camus să scrie şi căruia îi va dedica volumul). O poveste ce se anunţă interesantă, mai ales prin miza de istorie literară pe care şi-o asumă (cartea figurează în selecţia pentru Goncourt).
Tot în selecţia Goncourt figurează şi Un certain M. Piekielny de François-Henri Désérable (n. 1987; scriitorul a venit anul trecut în România, invitat de Institutul Francez), publicat la Gallimard, din nou un roman cu miză de istorie literară: aflat în călătorie la Vilnius, un tînăr scriitor dă peste o placă memorială indicînd curtea imobilului în care şi-a petrecut copilăria Romain Gary – iar în cartea pe care o scrie porneşte pe urmele – reale, ficţionale? – ale lui Piekielny, vecinul care apare în romanul La Promesse de l’aube al lui Gary.
Amintesc, din prima selecţie Goncourt, şi romanul La disparition de Josef Mengele (Grasset), semnat de Olivier Guez, scriitor şi jurnalist care colaborează şi cu Observator cultural. Ţin să semnalez, de altfel, această nouă direcţie, în lista Goncourt, anume aceea a „romanului fără ficţiune“, cum îi spune Pierre Assouline, vorbind despre La serpe de Philippe Jaenada (Julliard) şi Taba-Taba de Patrick Deville (Seuil), şi în care se încadrează şi romanul lui Olivier Guez (care spune povestea medicului german Josef Mengele, căpitan SS, călău al evreilor la Auschwitz): „În vreme ce autoficţiunea a devenit o bătrînă doamnă, literatura «eului» («le je») se desfăşoară într-o altă zonă deschisă, la întîlnirea dintre roman, anchetă, biografie şi mărturie. Să fie vorba de un laborator inventiv sau de o soluţie facilă?“ – se întreabă Assouline.
Sorj Chalandon, romancier şi jurnalist, la rîndul lui (fost corespondent de război şi redactor-şef adjunct la Libération, autor al romanului Le quatrième mur/Al patrulea zid, Humanitas, 2014, Premiul Goncourt des lycéens 2013 şi Premiul Goncourt – Le choix roumain în acelaşi an), revine cu Le Jour d’avant (éd. Grasset), un roman despre viaţa minerilor francezi (pornind de la un accident din 27 decembrie 1974, de la Liévin, soldat cu moartea a 42 de mineri), „les gueules noires“, „glorificaţi şi în acelaşi timp sacrificaţi de mitologia naţională“, scrie Camille Thomine, autoarea cronicii.
Cunoscutul scriitor Stéphane Audeguy (în special pentru Teoria norilor) revine şi el cu un mic volum – plin de discreţie şi fără urmă de patetism – închinat memoriei mamei sale, recent dispărute, Une mère, éd. du Seuil.
Un interviu cu Jacques Rancière
Cum spuneam, numărul pe septembrie al revistei conţine şi un interesant interviu
cu teoreticianul şi filozoful Jacques Rancière, realizat de Hervé Aubron („Un temps qui
n’exclut pas“/ „Un timp care nu exclude“) – interviu în marginea unei noi cărţi apărute la éd. du Seuil, Les bords de la fiction, în care autorul se apleacă asupra ficţiunii moderne (Flaubert, Balzac, printre alţii) văzute ca modalitate de a interpreta/recrea lumea, iar nu ca artă a povestirii: „Există un moment în care se poate spune că literatura se desprinde de tradiţia belles lettres şi vede ficţiunea nu numai ca pe o modalitate de a spune poveşti, ci şi ca pe una de interpretare a lumii. Iar acest lucru se petrece într-o perioadă de timp care se întinde din anii 1830 pînă în anii 1950 – ani care sînt şi limitele acestei cărţi. E momentul în care cred că literatura a definit o formă de ficţiune opusă naraţiunii tradiţionale, dar care se opune şi faţă de ceea ce se numeşte savoir social – care e un alt gen de ficţiune. Literatura e atunci expresia unui veritabil regim de experienţe, o manieră de a construi o lume comună şi nu o simplă artă a scrisului“. În lumina acestor consideraţii, Houellebecq îi apare teoreticianului (care mărturiseşte că nu citeşte prea multă literatură contemporană) un… „romancier du copier-coller“ (un romancier copy paste), care face „postliteratură“, prinzînd din zbor teme ale momentului – „le symptôme d’une littérature auto-annulée“. Amuzant – adaug eu – este că Houellebecq nu pare să convină întru totul nici la dreapta (academică), pentru că Antoine Compagnon afirma, de pildă, anul acesta la Bucureşti, că scriitorul nu poate fi considerat un „antimodern“ (conform termenului pus de critic în circulaţie) pentru că nu e un stilist, nu deţine o artă discursivă, un rafinament stilistic.
Spiritul rezistenţei
Cît priveşte – pentru a încheia – dosarul „L’esprit de résistance ou comment ne pas se résigner“, coordonat de Pierre Assouline, el are în vedere, aşa cum scrie criticul în şapou, rezistenţa (franceză, dar nu numai) de toate soiurile, plecînd de la aceea cu majusculă (rezistenţa antinazistă, care a marcat imaginarul francez modern) la micile şi măruntele rezistenţe cotidiene (în plan personal sau profesional), nelipsite de eroismul lor nedeclarat: rezistenţa la boală, la terorism, la orice tip de putere, la diverse presiuni ori acte distructive. Rezistenţă politică, socială, religioasă ş.a.m.d. Dosarul merită citit pe îndelete, pentru că răspunde vremurilor pe care le traversăm. Mi-a reţinut atenţia – şi aici voi încheia – articolul despre rezistenţa rusească semnat de Alexis Brocas, „En Russie, une culture ambiguë du dur à cuire“, care vorbeşte despre ambivalenţa rezistenţei, a spiritului de sacrificiu în Rusia: „Celebrată la vremea ei de propaganda sovietică, rezistenţa rusească e cu dublu tăiş: ea poate, sub acoperirea spiritului de sacrificiu, să justifice supunerea colectivă, dar în acelaşi timp să suscite admirabile forţe de supravieţuire şi disidenţă“. Iar în acest ultim sens, Alexis Brocas o invocă pe laureata Nobel, Svetlana Aleksievici, cu cartea ei Războiul nu are chip de femeie, în care înfăţişează sacrificiul femeilor (şi al tinerelor femei) în lupta împotriva nemţilor în Al Doilea Război Mondial. „Dar ce se întîmplă astăzi, în Rusia lui Vladimir Putin, descrisă la noi ca o pseudodictatură, deghizată în democraţie? – se întreabă autorul articolului. O carte foarte recentă ne furnizează cîteva indicii: luminoasa carte Volia Volnaïa de Victor Remizov“, publicată în Franţa la éd. Belfond, care înfăţişează destinul unui contrabandist ce dispare într‑o Siberie cunoscută, din calea autorităţilor despotice. O carte de succes în Rusia, pare-se, care ar trebui, poate, să ne facă şi pe noi curioşi.