Literatura română între complexe şi iluzii

Spiritul critic, gîndirea dubitativă, exerciţiul deconstrucţiei tabuurilor constituie, în lumea culturală românească, un lux pe care puţine voci şi l-au permis în epoca postdecembristă şi, cu atît mai puţin încă, în timpul regimului comunist. Faptul este într-atît de comun, încît abia apariţia unei cărţi pe care autorul o recomandă ca „repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate“ şi, mai departe, ca „ghid al prejudecăţilor contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“ are toate datele să provoace reacţii şi să atragă atenţia asupra unor inerţii ale receptării, perpetuate timp îndelungat. Motivele unei atari inapetenţe pentru chestionarea ideilor primite de-a gata trebuie căutate în lunga istorie a ruperilor de ritm care au marcat destinul istoric şi cultural autohton, dar şi într-o anumită predispoziţie idolatră, evidentă în graba cu care înălţăm statui şi, deopotrivă, în refuzul de a şterge, măcar din cînd în cînd, colbul „de pe hronice bătrîne“. Trecutul e mort şi îmbălsămat şi orice tentativă de reexaminare şi reconsiderare a celor care stau la temelia edificiului cultural românesc a fost şi este întîmpinată cu suspiciune şi descurajată vehement tocmai de cei care au contribuit semnificativ la consolidarea configuraţiei actuale a […]