Lumina de la capătul tunelului

Să trăieşti într-o dictatură totalitară înseamnă să simţi cum nu doar spaţiul privat, ci spaţiul tău personal, intim chiar, se restrînge de la o zi la alta. Această senzaţie de sufocare, de lipsă de orizont, era absolut caracteristică pentru existenţa cotidiană a anilor 1980. Combinată cu senzaţia de gaură neagră, de dematerializare a unei lumi din care se împuţinau, uneori pînă la dispariţie, atîtea dintre resursele elementare, fizice şi mentale, ale vieţii. În plus, pentru nişte creaturi programate în mod natural să anticipeze şi să proiecteze, aşa cum sîntem noi, absoluta lipsă de orizont a naţional-ceauşismului, extirparea efectivă a dimensiunii viitorului (de exemplu, prin statul la cozi îndobitocitoare), sau dispariţia ei sub permafrostul retoricii oficiale generau un efect distrugător. O lovitură de o incredibilă brutalitate în zonele esenţiale, cele mai complexe şi de aceea cele mai vulnerabile, ale conştiinţei. Ei bine, pentru mine unul, această experienţă ar fi fost de nesuportat fără Sandu Muşina. Puterea de a construi încredere – aş spune, fără a mai simţi nevoia vreunei determinări suplimentare: de a genera şi regenera –  făcea din el un veritabil taumaturg. Simplul contact cu personalitatea lui luminoasă şi vibrantă avea un efect binefăcător, de refacere a ţesuturilor minţii. Susţinerea […]