John Simenon și Adina Dinițoiu
La invitația Delegației Wallonie-Bruxelles și a Editurii Polirom, cineastul și producătorul John Simenon, fiul lui Georges Simenon – creatorul celebrului comisar Maigret –, a fost la București pe 9 și 10 decembrie, pentru a se întîlni cu cititorii români ai cărților tatălui său. Editura Polirom a lansat în 2007 seria Maigret, iar din 2013, aceeași editură a lansat proiectul editorial Integrala Maigret – 75 de romane şi 28 de povestiri reunite în 10 volume. Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă cu John Simenon despre Georges Simenon, despre modul în care gestionează drepturile de autor ale tatălui său, despre celebrul personaj Maigret al acestuia din urmă.
Din 1995 administrați drepturile de autor pentru romanele tatălui dvs. Din cele peste două sute de titluri (romane și povestiri), cîte se traduc în general, și în ce țări există cel mai mare interes pentru Maigret?
Întîi de toate, drepturile de autor sînt administrate de o societate, al cărei director sînt. Evident, avem şi o pagină de Facebook şi un site internet (încă la început, urmează să se dezvolte) – pentru promovarea lui Georges Simenon –, dar site-ul nu este construit în scopuri comerciale, editorii sînt cei care se ocupă de publicarea propriu-zisă a operei lui Georges Simenon. În general, există marile ţări – marile limbi – din Europa în care sînt traduse toate cărţile lui Simenon: în Anglia – Penguin e pe cale să retraducă toate cărţile tatălui meu, în Franţa, evident, în Italia – editorul Adelphi a terminat recent retraducerea cărţilor lui Simenon (în 20 de ani) –, în Germania, un nou editor va iniţia, la rîndul său, o nouă traducere a cărţilor (deşi ele există deja în germană). Acestea sînt marile limbi europene în care a fost tradusă integrala Maigret: dintre toate acestea, în Italia există de două ori mai mulţi cititori ai lui Simenon decît oriunde altundeva, Italia este, s-ar putea spune, „ţara lui Simenon“. În ceea ce priveşte celelalte ţări, încercăm să lucrăm, pe cît posibil, cu acelaşi editor – cum e cazul în România cu Polirom, care a tradus toate romanele cu Maigret şi le reeditează în integrală, şi vrea să traducă acum şi celelalte romane ale lui Simenon („les non-Maigret“). E vorba de ţările în care un singur editor încearcă să traducă şi să construiască încetul cu încetul, în limba respectivă, întreaga operă a tatălui meu. Există şi ţări mai mici în care 250 de romane – totalul cărţilor lui Simenon – nu pot fi editate împreună, în care le reedităm pe unele dintre ele, rînd pe rînd, şi nu lucrăm întotdeauna cu acelaşi editor. Aceasta ţine de domeniul editării cărţilor, dar există, pe de altă parte, şi chestiunea adaptărilor cinematografice ale cărţilor, adaptările pentru televiziune, cinema şi teatru.
Sînteţi cineast şi producător de filme. Am aflat chiar acum că produceţi un film cu celebrul personaj Maigret – exact asta voiam să vă întreb, dacă nu sînteţi tentat să faceţi dumneavostră un film Maigret?
Într-adevăr, de anul trecut, sînt coproducător al unui serial de televiziune care îl are în centru pe Maigret. Nu e chiar un serial, ci mai multe adaptări TV – pentru televiziunea engleză – ale unor romane din seria Maigret. Fiecare episod reprezintă adaptarea unui alt roman, Maigret tend un piège, Maigret et son mort, chiar acum la Budapesta turnăm La nuit du carrefour, şi în ianuarie vom turna Maigret au Picratt‘s. Sper să continuăm să turnăm în acest ritm, cîte două filme pe an (difuzate de Paşti, respectiv de Crăciun), cît mai mult timp posibil.
Ce actor îl interpretează pe Maigret? Dvs. aţi ales echipa, actorii cu care lucraţi?
Rowan Atkinson, un actor cunoscut în toată lumea [fostul interpret al lui Mr. Bean, n.m.]. Cînd lucrezi cu un canal TV, de regulă ei aleg echipa cu care vor lucra. Sigur, dacă n-aş fi fost de acord, ar fi ales un alt actor sau serialul nu s-ar mai fi făcut. Însă mi-am dat acordul în privinţa lui Rowan Atkinson, pentru că mi-am dat seama, după ce l-am întîlnit, că – în calitate de actor, dar şi ca persoană, pur şi simplu – n-avea nimic de-a face cu personajul Mr. Bean.
Legat de Maigret – e acesta un personaj pe care-l cunoaşteţi din adolescenţă, vorbeaţi despre el cu tatăl dvs., reprezintă el un personaj în carne şi oase pentru dvs.? Care e actorul care-l încarnează cel mai bine, în ochii dvs.?
Mai întîi, da, Maigret îmi este foarte familiar, dar nu îmi este – ca să spun aşa – mai familiar din motive familiale, în comparaţie cu celelalte personaje/romane ale tatălui meu, pentru că vorbeam cu tatăl meu în egală măsură despre celelalte romane („les Maigret“ şi „les non-Maigret“). Am discutat cu el despre Maigret, mi‑a spus ce credea despre diferiţii actori care l-au jucat în filme ş.a.m.d., dar nu, Maigret nu reprezintă pentru mine un personaj în carne şi oase. Altfel, persoana cea mai apropiată care să deţină caracteristicile psihologice ale lui Maigret este, totuşi, pentru mine, tatăl meu – care, din punct de vedere fizic ori al caracterului, nu semăna cu Maigret (tatăl meu era un om extrem de anxios, n-avea calmul lui Maigret), dar ceea ce împărtăşea cu Maigret era atenţia pe care le‑o acorda celorlalţi şi dorinţa de a fi, cu expresia lui, un „raccommodeur de destinées“, dorinţa de a le permite oamenilor să se pună în acord cu propriul lor destin. Tatălui meu i-ar fi plăcut, cu certitudine, să reuşească aşa ceva, şi pentru că lui poate că nu i-a ieşit, a transferat această trăsătură asupra lui Maigret. În ce priveşte actorul preferat în rolul lui Maigret, pentru mine acesta a fost Pierre Renoir, primul actor care l‑a jucat, de altfel, pe Maigret – e vorba de un film vechi din 1932, care nu se mai poate vedea azi decît la cinematecă, dar cred că, în ochii mei, şi ai tatălui meu, de altfel, Pierre Renoir l-a încarnat cel mai bine pe Maigret. Asta nu înseamnă că nu au fost şi alţii, formidabili – ca Jean Gabin, evident. Tatăl meu şi Jean Gabin se cunoşteau bine, erau prieteni – Jean Gabin a jucat, de altfel, şi în filme „non-Maigret“. Pentru italieni, fiindcă am vorbit despre ei, Maigret este Gino Cervi. Iar pentru francezii de azi, cu vîrste între 30-40 de ani, Maigret este Bruno Crémer. Ştiţi, fiecare are în minte un Maigret ideal, iar acela pe care vi-l imaginaţi dvs., de pildă, nu e neapărat acelaşi cu cel la care mă gîndesc eu, şi sigur că nu e acelaşi cu personajul pe care-l avea în minte tatăl meu.
Care este, după dvs., specificul lui Maigret în raport cu alte personaje celebre de acest gen – comisari, detetectivi, agenţi etc., precum Hercule Poirot, Philip Marlowe, San Antonio ş.a. –, ce anume îl diferenţiază de aceştia? Şi încă ceva: se ştie foarte bine că lui Georges Simenon îi plăceau femeile – oare de ce Maigret nu e interesat de femei?
La prima întrebare o să vă dau două răspunsuri: mai întîi, Maigret nu răspunde la întrebarea „cine a comis crima, cine a făcut una sau alta?“, ci la întrebarea: „de ce?“. Un jurnalist englez a scris, la un moment dat, că Maigret nu rezolvă crime, ci oameni.
Maigret e un fel de psiholog?
Da, dar unul complet intuitiv (nu un specialist), pentru el este un dat natural, încearcă să‑i înţeleagă pe oameni, să înţeleagă motivele din spatele actelor lor. Dar cred că asta e nota lui specifică: nu intriga factuală contează, la Maigret, ci aşa-zicînd intriga umană. În ce priveşte femeile, ei bine, nu aveţi dreptate (surîde): e drept, Maigret nu este un fustangiu (un „coureur de jupons“), însă e foarte sensibil la frumuseţea feminină. E chiar tulburat, uneori, de frumuseţea feminină – şi unul dintre exemplele cele mai bune e chiar filmul pe care îl turnăm acum la Budapesta, care se numeşte La nuit du carrefour – primul roman care a fost adaptat de Jean Renoir, în care Maigret e foarte atras de personajul feminin, Else, care încearcă să-l păcălească pe comisar; şi nu ştim dacă acesta va reuşi să se sustragă farmecului tinerei femei… Într-o zi, cineva l-a întrebat pe tatăl meu dacă Maigret şi-a înşelat vreodată soţia, iar el i-a răspuns: „Nu ştiu să vă spun, dar nu e imposibil!“. Chestiunea aceasta nu-l interesa, de fapt, nu făcea parte din universul lui Maigret, universul pe care tatăl meu voia să-l descrie – şi care era, în fond, contrariul propriei sale lumi, al propriului său univers existenţial. Tatăl meu era, într‑adevăr, pasionat de femei, dar în cazul lui Maigret, a vrut să propună imaginea cuplului ideal, pe care tatăl meu şi-l imagina cînd avea 30 de ani – un cuplu bazat pe complicitate, înţelegere, respect, pe acceptarea multor lucruri, dar asta nu înseamnă că dna Maigret era o femeie gospodină ori lipsită de inteligenţă. Iar asta nu înseamnă nici că Maigret nu e sensibil la frumuseţea feminină în general: dacă citiţi cu atenţie romanele, veţi vedea descrieri, portrete feminine care arată că Maigret era atent la caracteristicile fizice ale femeilor şi că, deci, era sensibil la ele.
Cum vă plasați în munca pe care o faceți, vă considerați un discipol al lui Georges Simenon?
Nu mă consider un discipol sau un legatar al tatălui meu. Lucrurile stau mai degrabă ca şi cînd tatăl meu mi-ar fi lăsat moştenire o întreprindere de care sînt responsabil – o mică întreprindere (sau mijlocie) culturală. Sîntem o societate care trebuie să supravieţuiască, să cîştige bani, are cheltuieli etc. Evident, o întreprindere culturală nu se administrează precum o fabrică de ţigări – dar rămîne o întreprindere. Iar rolul meu este acela al unui responsabil pentru buna ei funcţionare – iar pentru a o face cît mai performantă cu putinţă, e nevoie să ştiu foarte clar ce anume produce ea; opera lui Simenon trebuie în continuare valorizată şi pusă în contact cu publicul ei. Iar această muncă pe care o fac nu e o vocaţie, ci o muncă de profesionist. Mi-e greu să mă identific cu termenul de „discipol“, tatăl meu nu e un maestru pentru mine, deşi îi port o mare admiraţie (ca şi altor persoane, de altfel). Munca mea constă în a lua această operă – romanele lui Georges Simenon –, ca şi filmele făcute după cărţile sale, şi a le pune în contact cu publicul. Evident că am o relaţie particulară cu opera tatălui meu, fiindcă e o modalitate de a-mi regăsi originile şi chiar o parte din mine, o parte a identităţii mele, dar aceasta e o recompensă suplimentară – şi poate că fac acest lucru mai bine decît altcineva, care n-ar avea acest sentiment. Mă simt foarte mîndru să consider ceea ce fac drept o meserie, şi nu o vocaţie. De altfel, tatăl meu considera scrisul ca pe o meserie, şi nu ca pe o vocaţie. Asta era mîndria lui – şi eu am aceeaşi mîndrie în ceea ce fac.
Credeţi că policier-ul, romanul poliţist, va face faţă provocărilor noilor medii de comunicare, on-line-ului? Credeţi că Maigret va deveni mai degrabă un personaj de film decît unul de carte, în contextul în care destinul cărţilor pe hîrtie pare să fie ameninţat de on-line?
Astăzi, peste tot în lume, cărţile lui Georges Simenon continuă să se vîndă în aproape 600.000 de exemplare pe an, ceea ce e foarte mult. E posibil ca lucrurile să se schimbe la un moment dat. Şi totuşi, s-a spus, la vremea respectivă, că cinematograful va distruge teatrul, apoi că televiziunea va distruge cinemaul, că internetul va distruge televiziunea etc., şi lucrurile nu au stat aşa. Cred că noile tehnologii nu le-au înlocuit niciodată pe cele vechi, ci doar le-au completat, uneori au luat, e drept, o parte din publicul vechilor tehnologii. Experienţa mea profesională îmi spune că DVD-ul n-a ucis televiziunea, televiziunea n-a ucis cinematograful, iar acesta din urmă n-a aneantizat teatrul, ori teatrul n-a scos din joc romanul. Există, poate, unele scăderi, nu mai merg atît de mulţi oameni la cinema ca în anii ’50, să zicem, însă ei continuă să vadă filme, sub o altă formă. Astăzi cred că asistăm la o emergenţă a unor noi forme de creaţie. Ce sînt, de pildă, filmuleţele pe care toată lumea le postează pe internet? 99% dintre ele sînt lipsite de orice interes, însă în acel 1% există oameni care au talent, care manifestă, în aceste filmuleţe, o nouă formă de expresie (pe internet). Sînt de 45 de ani în această meserie şi cred că nu dau dovadă de un optimism nefondat. Sînt, însă, mult mai îngrijorat de problema ziarelor şi, în genere, a informaţiei în epoca internetului – de ceea ce reprezintă azi reţelele sociale pentru diseminarea informaţiei. E foarte dificil să te lupţi azi împotriva tuturor „legendelor urbane“ care circulă pe net.
Există astăzi o anumită tendinţă – aceea de a face continuări (în cărţi şi filme), de a relua personaje literare celebre în alte cărţi, de către alţi scriitori: e cazul lui Philip Marlowe, al lui Sherlock Holmes. Se întîmplă şi în cazul lui Maigret – v-ar plăcea ca un anumit autor să scrie o continuare Maigret?
Cred că e un gest foarte legitim, dar exemplele pe care le-aţi dat sînt din spaţiul anglo-saxon. Cunosc în mod special adaptarea lui Marlowe făcută de John Banville. Pentru romancierii anglo-saxoni, a relua un personaj clasic într-un mod foarte personal nu pune nici o problemă de identitate (literară). Lucrul acesta s-a făcut cu personajul Agathei Christie, Hercule Poirot, sau cu James Bond. E mult mai complicat, însă, într-o cultură latină, mai ales franceză, pentru că scriitorul francez are o viziune (estetică) foarte diferită asupra scrisului său în raport cu scriitorul englez. Scriitorul francez e mult mai individualist şi şi-ar simţi pusă în pericol identitatea stilistică şi literară dacă i s-ar cere să scrie o continuare a lui Maigret. O a doua chestiune e că nu există o nevoie, o cerere a publicului, în acest moment, pentru aşa ceva. Iar a treia ar fi o chestiune de drept moral – fiindcă tatăl meu nu a dorit ca acest lucru să se întîmple.
Interviu realizat de Adina Diniţoiu