Matei Călinescu sau morala „succesului de stimă“

Critica nu poate aspira în mod legitim decît la un succes de stimă şi, pentru aceasta, ea trebuie să mediteze în primul rînd asupra limbajului ei: nu atît din unghiul accesibilităţii sau inaccesibilităţii, cît din acela al validităţii lui interne şi externe. Matei Călinescu   Astăzi am citit pentru prima oară din Fragmentarium, al zecelea titlu din bibliografia lui Matei Călinescu – avea 39 de ani. Era anul în care pleca în SUA. Am parcurs aici articole apărute între 1968 şi 1973, reflecţii pornind de la cărţi ale criticii, filozofiei şi literaturii europene. Matei Călinescu scrie ca un intelectual european. Citează în franceză, traduce citate din cărţi englezeşti sau franţuzeşti. Gîndeşte tot ce scrie – primul text, cel mai lung, este despre ironie drept condiţie a moralităţii scriiturii: firul roşu al „fragmentelor“ lui. Priviţi-l cum iese la suprafaţă: „Problema anonimatului în literatură e în primul rînd o problemă morală şi abia în subsidiar una estetică“; „Efortul interpretativ îşi încorporează o valoare morală inalienabilă“; „Ironia – suprem orgoliu şi supremă umilinţă“; „Pentru Levi-Strauss, etnografia e, desigur, o ştiinţă, dar şi mai mult decît atît: expresia unei atitudini morale (…)“.   Acum: citindu-l pe Matei Călinescu aici, în Fragmentarium, nu cred că […]