MHS, vecinul nostru de sus

Mi-e greu să cred că Mircea Horia Simionescu ne-a părăsit, deşi ştiam cît e de bolnav, deşi în ianuarie împlinise 83 de ani. Mi-e greu să cred că nu-l vom mai întîlni la marile tîrguri bucureştene de carte, alături de doamna sa, Dorina, reţinîndu-ne din mulţime la o tacla amuzată, cu pipa în colţul gurii şi surîsul bonom prin care se ridica deasupra infirmităţilor bolii şi ale vîrstei. Îmi rămîne totuşi bucuria de a fi cunoscut, spre asfinţitul vieţii sale, un prozator extraordinar şi un om dintr-o specie pe cale de dispariţie: un domn de modă veche cu un spirit tînăr, entuziasmant de cald şi de viu, conştient de valoarea sa (de care nu făcea niciodată caz) şi străin de meschinăriile, complexele, frustrările şi vanităţile grandomane ce otrăvesc grosul lumii noastre literare. Venea dintr-un mediu interbelic pe care generaţiile mai noi nu l-au cunoscut decît din cărţi sau din evocările supravieţuitorilor şi în care, cu toate păcatele pe care le va fi avut, urbanitatea, politeţea cordială, naturaleţea cultivată erau ingrediente curente. Cînd spun „spirit tînăr“ nu mă refer, desigur, la acea afectare forţată, dizgraţioasă a debutonării juvenile, practicată de unii oameni în vîrstă, ci la ceva subtil şi autentic, în […]