Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Mic contra-„tratat“ despre doliu
- 08-10-2009
- Nr. 495
-
Ioana ORLEANU
- POLEMICI
- 3 Comentarii
Motto: „ …şi se cereau alăturate altor reminiscenţe, tot acum ieşite, nu ştiu cum, la iveală, din Shakespeare, Suetoniu, Luther (De servo arbitrio, o carte pe care o detest), Dante, Horatius, Lucanus, Pound, Procopiu din Cezareea, Nietzsche, Euripide, D.H. Lawrence, Marcus Aurelius, Domnii de la Port-Royal, Evagrie Ponticul, Ipolit de Roma, Iacob de Batnä din Sarug, Ignaţie din Antiohia şi alţii.“ H.R. Patapievici Haine şi pantofi noi, căni, farfurii, prosoape, coltucul de pîine şi paharul cu apă lăsate cu grijă în camera funerară, „steagul“, „dosul“, găleata, găina şi, bineînţeles, coliva, şi, mai ales, lumînarea – obiceiurile de înmormîntare cunosc un asemenea „boom“, încît pînă şi medicilor din spitale li se pare normal şi binevenit să consoleze cu fraze de genul: „Mama dvs. a murit azi noapte, dar să ştiţi că a avut lumînarea aprinsă la creştetul capului“ (ca să-l parafrazez pe Brassens: On meurt de confiance – avec une telle médicine…). Dacă însă încerci să afli ce înseamnă, astăzi, aceste obiceiuri şi de ce sînt ele respectate cu atîta stricteţe, primeşti inevitabil un singur răspuns: „Aşa se face.“ În cel mai fericit caz, poţi da de cîteva explicaţii cu iz „creştin“, de genul „haina nouă reprezintă sufletul nou“, în […]
Mare noroc pe boierii mintii, cat de diletanti si conspectisti or fi dumnealor (de la Patapievici la Mihaies si Neamtu & Co.)! Norocul lor ca opozitia (gen Sorin Adam Matei, Alexandru Matei – nici o relatie – sau iata, Ioana Orleanu) e si mai mizerabila. Ca-n politica…
Citind reviste gen ID si Observatorul, ai senzatia ca are loc o mare dezbatere intre studenti si liceeni, dar nu tocmai aia de la masters cu olimpicii. Sa radem in continuare de starea jalnica in care se afla cultura noastra vie, asa cum se reflecta in publicatiile mentionate? Cearta chiorilor nu se va termina niciodata.
Macar interbelicii mult citati (Cioran, Blaga) care fac aceleasi confuzii (magic = mistic), aveau idei originale ori aduceau un plus de expresivitate, de natura pur estetica – ceea ce fiind vorba intre noi, nu iese asa bine in comentariu. S-ar zice ca asa intentionau…
Bine ca stim macar ce si cum trebuie sa facem de cand cu postmodernismul! Tin sa-i multumesc din suflet (o expresie) d-rei Orleanu, ca pana acum eram tare nehotarat, e.g. sa-mi cumpar o bagheta magica sau un iPhone? Ca tot se apropie sarbatoarea de Halloween, iar acum suntem globalizati si cultural si tehnic. E greu de ales. Iar la inmormantari, cred ca ar fi suficienta o mica cuvantare: Nu te vom uita niciodata, tovarase! — urmata de o scurta fanfara. Tocmai asta e problema, ca muzica de orga nu angajeaza decat sistemul limbic.
Serios vorbind, cultura romana nu ducea lipsa, nu demult, nici de cercetatori si filozofi precum Eliade, Tutea, Vulcanescu preocupati activ de specificul sau, si de fenomenologia experientei religioase (care ar putea fi legate, asa cum specula si Blaga, si a ramas pe undeva, de bine de rau, si una dintre obsesiile lui Cioran). Nici de alte personalitati ca Steinhardt, Staniloae si multi altii care au trait printre noi, la oras, practicand cu aceeasi dezinvoltura literatura, filozofia, teologia si trairea mistica. In orice caz, pe undeva nu par incompatibile.
Pe parcursul istoric al oricarei culturi se vede ca avem de-a face cu personalitati a caror valoare – in mod straniu – nu se coreleaza intotdeauna cu perceptia anumitor subtilitati (care ar trebui sa se traduca, la nivel intelectual, macar intr-o critica adecvata, care sa nu ignore distinctiile de mai sus). Asa cum multi dintre contemporani, sa-i numim barbari, fara nici o conotatie rasiala, doar una spirituala, nu pot nici macar contempla toate dimensiunile culturii europene. Sa nu mai vorbim de conceptualizarea si transmiterea lor, pe care trebuie sa o (re)faca fiecare generatie in parte. Azi situatia e un pic diferita: ce nu au unii, altii si mai putin.
E o chestiune de diversitate si de rafinament, pe care pana la urma nici o lectura sau chiar si o opera monumentala (fie asta in limba romana, ori in franceza, engleza si germana), sa nu mai vorbim de vreo ironie de doi bani sau indemnurile heirupiste, nu o poate ascunde.
cel puţin cuvîntul _zizanie_ există în franceză, şi unul din sensuri e cel de „neînţelegere”, „discordie”. dar, cine ştie, probabil că şi la asta îi batem de departe pe alţi. în rest, într-adevăr, m-ar fi interesat şi pe mine mai degrabă o reacţie la textul domnului reichman.
Aici, unde chiar si cei care-si dispretuiesc atat de adanc semenii („Din pacate, nu cred cu adevarat in violenta, altfel ar fi trebuit de mult sa trec la executii de tip Neceaev”) au un „duhovnic”, unde, de la Voda pana la talpa tarii, „crestinii” se calca-n picioare in fata vreunor „moaste”, n-o sa faceti nici o minune cu un astfel de text, doamna. Si-apoi, de ce atata efort? V-ati fi putut scrie foarte bine critica fara sa fi citit textul de criticat, ca d.Reichmann, care nu s-a obosit cu cartea d-nei Petreu (dovada fraza cu Sebastian care „colabora” la Cuvantul si era „coleg” cu Codreanu…), dar a aparat-o cu o atat de admirabila suficienta. (Spre deosebire de noi, francezii nu stiu ce-i „zizania”: cred si eu, pentru ca e un cuvant romanesc, iar ei nu prea se dau in vant dupa limbi straine.)