Moartea este un fruct interzis

Mihoel s-a ţinut de cuvînt imediat ce am trecut pragul: mi-a facilitat capacitatea de a vedea pînă în cele mai obscure detalii, deşi decorul temporal, contextul geografic, lumina reflectoarelor se preschimbaseră fără nici un moft de avertizare. Gara survolată dispăru cu tot cu împrejurimi, atmosferă etnică, încărcătură culturală. Acutizarea optică determină ca femeia maltratată să capete chipul Lavoniei în oraşul cu o mie de străzi. Se întîmpla să urce printre statui groteşti pe spinarea cimitirului, cu ochii răniţi de acizii luminii solare ca o fiinţă nocturnală, care-şi pierduse deprinderea zilei, cu nările stăpînite de mahmureala lumînărilor de la căpătîiul mormintelor noastre, cei care-am precedat- o în decepţie şi umilinţă, cu iluzia şansei culese dintre rahaţi de cîine călcaţi în pietrişul aleii şi pene reci lepădate în pînze de păianjen putrezite. Pene de înger. Fragilă în marginea disperării, pregătită de oboseală să se oprească la capătul drumului de jos. Odată pornite, cursu – rile nu se mai opresc. Totuşi, voinţa subconştientului ei tindea să ignore senin ultima poruncă: moartea este un fruct interzis. Crucile cu poze trec pe lîngă ea, două cîte două, de fiecare parte a potecii, înaintează printre umbre duale, de obiecte existente şi taine care s-au retras în […]