Nichita Stănescu redus la esenţe

De ani buni nu s-a mai scris nimic semnificativ despre Nichita Stănescu, poetul care a dominat scena literară postbelică timp de cel puţin trei decenii, de la moartea lui Labiş pînă la sfîrşitul regimului comunist şi chiar şi după aceea, în pofida revizuirilor est-etice şi a repetatelor tentative de reconfigurare a canonului estetic. Dar nici Dimov, nici Mircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeţii propuşi ca posibili rivali, n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor şi să-l răstoarne din vîrful ierarhiei. Şi asta pentru că lirica stănesciană, pe lîngă indiscutabila valoare estetică, a constituit cel mai popular şi mai frecventat „model“ pentru generaţii întregi de versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomen socio-cultural, un mod de a vorbi şi de a trăi „poetic“, cu mare impact în rîndul maselor cititoare.   Într-adevăr, în conştiinţa publicului larg, Nichita („îngerul blond“) a întruchipat ca nimeni altcineva (cu excepţia lui Eminescu, desigur) imaginea Poetului, a Poetului născut, nu făcut. Aşa a ajuns să se cristalizeze mitul stănescian, favorizat, e drept, şi de contextul istoric (în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat), şi de tăietura enigmatică a versului (făcută parcă să dea oricărui profan impresia că gîndeşte), şi de biografia sa exemplară, de artist boem, hippie, […]