Noul val critic şi „nostalgia esteticului“ (I)

Dacă primenirea generaţiilor este o fatalitate biologică, coexistenţa lor se dovedeşte, inevitabil, belicoasă. O gîlceavă mai veche, identificată de N. Manolescu drept „un război soft“, a stîrnit, recent, vîlvătăi şi a primit, prin afirmaţii categorice, un diagnostic ferm. Am asista, de fapt, la un „sfîrşit de partidă“, zicea Andrei Terian. Şi „exerciţiile“ lui Mihai Iovănel proclamau un „sfîrşit sistemic“, făcînd apel la etapele lui Stanisław Lem, constatînd degradarea/triviali­zarea criticii estetice. Chiar dacă discuţia în cauză nu e, din fericire, afişată „pe toate gardurile“, ea merită o dezbatere serioasă, ceea ce, îmbucurător, chiar se întîmplă. Au apărut cărţi excelente ale noului val (aşa-numita critică „de doctorat“), cu alte mize şi obiective, cu un discurs recalibrat, aparţinînd unor oameni şcoliţi, dezinhibaţi, umblaţi prin lume. Şi care exprimă o nouă sensibilitate culturală, motivată, s-a observat, nu atît generaţionist, cît ideologic. O schimbare de paradigmă în societatea mediatică, sub seducţia reprobabilă a „analfabetismului TV“, a turboconsumerismului, a culturii „de link“, a videoculturii (şi, implicit, a videocraţiei). Invaziva Cultură media (cf. Douglas Kellner) îşi cere tributul. De unde şi pierderea audienţei (în cazul literaturii) şi a prestigiului, dacă ne referim la orgolioasa tagmă scriitoricească. Criticii, îndeosebi, deplîng această ruinare a tradiţiei „magisteriale“, oferind, cîndva, autoritate, […]