Noul val critic şi „nostalgia esteticului“ (II)

Cele două literaturi? S-a spus, cu explicabile şi colegiale exagerări, că replierea lui Andrei Terian în circuitele academice, părăsind comentariul actualităţii, ar fi fost „o pierdere de proporţii“. Debutul său editorial, cu adevărat impozant, chiar „neverosimil“, zicea Alex Goldiş (v. G. Călinescu: A cincea esenţă, 2009), anunţa, însă, divorţul. Era vorba, în fond, de o opţiune limpede a demisionarului în favoarea criticii universitare, de viziune sistemică. Expansiv, informat, „supracalificat“ (deşi, în credinţa noastră, monograful lui Călinescu propunea o demonstraţie erudit-strălucitoare, clădită pe o premisă falsă), Andrei Terian e interesat explicit (exclusiv?) de „valoarea de schimb“ a literaturii noastre (ca literatură „dependentă“, din lumea a doua). E drept, obligaţiile universitare impun penetrarea revistelor cotate, forţînd accesul în circuitul referinţelor; dar „nebunia“ ISI (zona umanioarelor fiind vitregită), obligatorie în „alpinismul“ universitar, nu înseamnă şi un ecou real al atîtor „contribuţii“ bifate. Bineînţeles, nu e cazul lui Andrei Terian, „apt pentru export“, pătruns pe piaţa academică, acumulînd capital literar. Fireşte, sintezele academice nu înlătură critica „la zi“, operativă, fără background teoretic, impresionistă, în recul, însă. Mai mult, încăpută – ilicit – pe mîna bloggerilor, literatura care pulsează (ca flux de „mărfuri verbale“) suportă un tratament lax, cu excese egotice, oscilînd între „tonul diabetic“ […]