„Nu cred in Dumnezeu, insa ii simt lipsa…“

Sint cuvintele lui Barnes, cele prin care deschide un articol autobiografic din The New Yorker (Barnes – The New Yorker, ceva nu e-n regula aici, veti spune, obisnuiti cu imaginea britanicului indragostit de Franta). Cuvinte care concentreaza in ele sentimentul exact pe care ti-l lasa lectura lui Barnes – acela ca iti vorbeste un ateu cuprins de remuscari sau un fin obesrvator al vietii care simte ca ceva fundamental lipseste din imagine. Ca orice copil constiincios de la Litere, am inceput sa pasesc in teritoriul Barnes citind Papagalul lui Flaubert, pentru a continua cu Anglia, Anglia, O istorie a lumii in 10 capitole si jumatate (o alta revelatie – nu cred ca exista vreo analiza mai buna, mai aplicata a pinzei lui Géricault, Le radeau de la Méduse). in fine, trec peste enumerare, sa zicem ca in afara de Arthur & George am reusit „sa trec“ prin Julian Barnes. Nu intotdeauna cu aceleasi satisfactii: de fapt, de la Staring in the Sun, cu niste „reveniri“ (in plan pur subiectiv) teribile prin Pedantul in bucatarie si Scrisori de la Londra, Barnes-scriitorul-de-proza scurta imi pare infinit inferior romancierului sau eseistului. ii place prea mult unitatea subiectului, tinde intotdeauna spre o comunicare de […]