„Oamenii sînt surprinși: deși scriu cărți atît de dureroase și de dure, zîmbesc și sînt atît de fericit“

György Dragoman este unul dintre cei mai importanți scriitori maghiari (și europeni!) ai momentului și a reușit să-și fidelizeze publicul românesc încă de la prima sa carte tradusă în românește, Regele alb (Editura Polirom, 2008). Recent, a apărut și al doilea său roman, Rugul (Editura Polirom, 2017, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță), o poveste tulburătoare despre salvare și rădăcini, despre istoria mare și istoria mică, despre copilărie și adolescență ca vîrste ale transformării și ale sincerității crude. Uitarea, spune un personaj al cărții, e un blestem care apasă pe umerii tuturor, și poveștile Emei – sinestezice, fragile, intense, la granița cu un realism magic de extracție balcanică – chiar asta fac: luptă cu uitarea. Monologurile adolescentei care-și pierde părinții, dar își regăsește bunica, notate la un timp prezent al complicității (al includerii, al împărtășirii), zugrăvesc o lume cvasifabuloasă (cum sînt toate lumile văzute prin ochii copilăriei), în care politicul și istoria sînt niște enigme care-și așteaptă dezlegarea. L-am cunoscut pe György Dragoman la cea de-a IV-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Am rîs și m-am mirat, am intervenit cu cîte un cuvînt, cînd autorul nu și-l amintea în românește și am continuat discuția despre literatura maghiară și după ce am închis reportofonul. Mi-a plăcut omul delicat și odihnitor, sfios, uneori, păstrînd, fără doar și poate, ceva din inocența trucată a personajelor sale. Și, la final, am primit o lecție simplă, dar absolut extraordinară, despre obligația de a fi fericit și în afara scrisului și a literaturii.

 

Ce importanță a avut în biografia dvs., inclusiv în cea literară, faptul că v-ați născut în România?

M-am născut în Tîrgu-Mureș, deci, în Transilvania, și acolo era viața mea. N-am crezut că o să plec vreodată, deși oamenii plecau. Am văzut, în anii `60, anii copilăriei mele, că oamenii tot plecau, și mi-am zis în sinea mea că noi nu o să plecăm niciodată.

Dar, pînă la urmă, ați plecat.

Da, pînă la urmă am plecat. Tata a început să aibă probleme cu Securitatea, au început perchezițiile la noi acasă, și – după un timp – cred că a zis că e destul. De fapt, noi, copiii, am fost de vină, pentru că, dacă nu am fi fost noi, poate ar mai fi rămas. Dar cred că s-a temut pentru noi și pentru ce avea să se întîmple cu noi. Noi, la școală, ne băteam destul de mult. Era o școală bună, dar tot ne băteam. Și odată m-am bătut cu cineva și mi-a rupt brațul. Și tata a fost sigur că ăsta e un semn că trebuie să plecăm. De fapt, n-a fost decît o bătaie. Adevărul e că, în anii aceia, toți erau convinși că sînt în pericol.

Deci, ați plecat cînd erați foarte tînăr, la sfîrșitul adolescenței.

Da, dar, într-un fel, am revenit cînd am început să scriu. Am un eseu despre asta, nu e tradus în românește, deși ar fi trebuit să fie… e tradus doar în germană. Este un eseu lung de­spre cum mi-am luat eu rămas bun de la Tîrgu‑Mu­reș, se numește De la A la B. Cînd am plecat, nu mi-a fost dor de casă vreun an așa, și cînd am primit cetățenia ungară, am putut să revin în vizită. Și cînd am revenit, am simțit un dor de casă atît de puternic, încît mi-am zis că unica șansă să scap de asta e să nu mă mai întorc niciodată. Și nu m-am întors pentru vreo 20 de ani. Dar, într-un fel, m-am întors, cînd am început să scriu despre un oraș, cel mai frumos oraș al lumii, care era Tîrgu-Mureș. Dar ce-am scris atunci n-a fost prea bun, și-atunci am început să scriu despre un oraș dărîmat, după un război, un oraș care nu mai există. Și acest text a devenit, ulterior, prima mea carte, Cartea distrugerii, care nu există în românește. După aceea, am început să scriu o carte despre o copilărie imaginară, care are, totuși, legătură cu copilăria mea din România, și toți au crezut că e o carte despre Tîrgu-Mureș, deși nu e chiar așa. Fiindcă te rătăcești dacă încerci să te orientezi după cartea asta, dacă ea ar fi o hartă. Însă da, poate că e o carte despre Tîrgu‑Mureș, și în sensul ăsta spun că am revenit. Pentru că am scris o carte foarte personală despre locul în care m-am născut și în care am copilărit. Sînt sigur că o să scriu și alte texte despre alte locuri, poate și despre alt­ceva decît despre copilărie. De altfel, s-a spus despre aceste două cărți – Regele alb și Rugul – că sînt, într-un fel, două cărți surori, fiindcă locația geografică pare asemănătoare, deși altă legătură nu există între ele.

De ce ați simțit nevoia să scrieți despre experiența copilăriei? În cazul romanului Rugul, unde perspectiva e a unei fetițe, chiar despre copilărie-adolescență.

De fapt, eu sînt convins cu nu contează genul. Fiindcă toți sîntem oameni și putem scrie ce simțim, deci, nu cred că există o diferență atît de mare între bărbați și femei.

E interesant că spuneți asta, pentru că mi se pare dificil să-ți asumi ca autor bărbat o voce feminină, și încă una a unui copil.

Da, eu nu mi-am propus să fac asta, dar cînd am început să scriu, am văzut că vocea e una feminină, așa că am continuat pe acest drum ca acrobații pe sîrmă. Și am continuat să scriu fără să mă gîndesc la asta sau fără să mă uit în jos, pentru că, dacă aș fi făcut-o, probabil aș fi căzut. Mi-am spus că, dacă trebuie să fac asta, o voi face.

Dar cum v-a venit ideea să scrieți acest roman?

Cînd am părăsit România și am ajuns în Ungaria, a fost un fel de eliberare – în trei sensuri. În sensul că am scăpat de acel rămas-bun. Pentru că era foarte complicat să plecăm și a durat, vreo doi ani pînă am obținut pașaportul, așa ca a fost un lung rămas-bun care, psihologic vorbind, era foarte neplăcut și chiar dureros. Și cînd am început să scriu, a fost ca și cum n-ar mai fi fost nevoie de acest rămas-bun, deși dorul de casă exista. Dar, totuși, era Ungaria și mi se părea că sînt mai liber decît în România anilor `80, deși nu era nici acolo totul atît de liber. Dar acolo m-am îndrăgostit – așa dur, romantic, frumos. Și tot atunci a căzut și comunismul. Și, cumva, aceste trei lucruri au însemnat, pentru mine, o mare eliberare. La un timp după ce am început să scriu Rugul, am fost convins că de asta vreau să scriu acest roman: pentru ideea asta de eliberare, de cum să scapi de propria ta soartă, de închisoare, fiindcă legătura asta e o închisoare pe care o purtăm cu toții în noi. Cînd am început romanul, nu o cunoșteam pe Ema și s-a dovedit că vocea ei e mai puternică decît mă așteptam și că va căpăta această turnură romantică. Fiindcă eu cred că, în multe aspecte, Rugul este o carte romantică. În sensul că, dacă stai să te gîndești, cea mai intensă și cea mai romantică perioadă este adolescența. Și la vîrsta aia ești atît de puternic, încît poți să treci peste orice, inclusiv peste sîrmă ghimpată și nu contează nimic. Și în sensul ăsta de putere cred că e o carte romantică.

Eu, cînd scriu, întotdeauna mă uit la un perete alb și încep să văd ceva acolo

E și o carte foarte senzorială, foarte vizuală, cu o atenție deosebită pentru detalii. De ce e atît de important să vezi totul?

Am o memorie vizuală foarte puternică. Și ea se leagă tot de experiența plecării, a acestui rămas-bun. Cînd am decis să plecăm, nu știam cînd o să primim pașaportul. Și așteptam în fiecare zi. Practic, așa începea ziua noastră: căutam în cutia poștală să vedem dacă am primit sau nu pașapoartele. Era o așteptare continuă, un lung rămas-bun, și atunci m-am hotărît să iau tot orașul cu mine. În sensul că am dezvoltat un soi de autoexaminare: în fiecare seară, înainte să dorm, încercam să-mi amintesc tot ce văzusem în ziua aceea. Mici detalii, nu conta ce anume. Era, într-un fel, un joc de-a amintirile pe care l-am jucat timp de peste doi ani. Și așa mi-am dezvoltat un tip de memorie foarte senzorială, foarte vizuală. Și mi-am dat seama, cînd am început să scriu, că, într-un fel, asta m‑a făcut scriitor. Fiindcă la 13 ani, nu te uiți la un pahar cu apă pus pe masă, vrînd să-l păstrezi în memorie. La vîrsta asta, nu contează astfel de lucruri. Dar pentru mine toate aceste mici detalii erau foarte importante. Știam că sînt singurul care și-a propus să ia orașul cu el, și n-am zis la nimeni, era un fel de taină. Și așa am învățat să văd, de fapt. Cred că trebuie să vezi cînd scrii. Eu, cînd scriu, întotdeauna mă uit la un perete alb și încep să văd ceva acolo. Iar ceea ce văd devine o imagine foarte plastică. Prima mea carte e plină de detalii și descrieri hiperrealiste. Dar în Regele alb, nu era posibil să dai atîtea detalii. Dzsátá, copilul de 11 ani care poveștește, nu e în stare să afle toate aceste detalii. Află niș­te detalii, dar ele nu sînt atît de importante.

Cum trebuie să se raporteze un scriitor la istoria despre care scrie, fie și aluziv sau secundar?

Am crezut întotdeauna că istoricii sînt niște scriitori care n-au putut să devină scriitori. Eu sînt convins că istoria e trăită de oameni și că datele sînt importante, dar nici datele nu există, de fapt. Faptele și datele există, dar existența lor nu e atît de convingătoare, uneori. Eu sînt interesat de istoria aceea senzuală. Și cred că istoria este o narațiune construită retrospectiv, în vreme ce pe mine m-a preocupat întotdeauna ceea ce se întîmplă cînd ești în mijlocul istoriei. Cred că, în realitate, toate cărțile mele sînt niște experimente într-un anumit sens. Și experimentul e să te uiți la istorie dinăuntru, cînd se întîmplă totul, fără să știi ce se întîmplă, nu contează unde ești, dar ești undeva. Deci, a trăi istoria în felul acesta e foarte important. Cărțile mele nu sînt istorice în sens clasic, adică nu sînt faptele acolo – cînd, ce, cum –, dar ele pot da, totuși, senzația că ești în mijlocul istoriei. S-a scris mult despre căderea comunismului, și mă refer la texte istorice, însă cred că un roman prinde cumva esența. Am mai mulți prieteni istorici și unii mi-au spus că romanele mele te fac să înțelegi mai bine ce s-a întîmplat cu adevărat, și pentru mine ăsta a fost un mare compliment. E altceva decît să citești o carte de istorie, plină de detalii. Literatura dă altceva, e mai convingătoare, poate, e mai puternică, și mai dureroasă.

E important să fii citit, să fii confirmat de critică, de vînzări? Ce contează din toate acestea?

Eu sînt obișnuit să n-am succes. A durat foarte mult pînă am terminat de scris prima mea carte, și în tot acest timp am fost singur cu scrisul meu. Pentru mine, succesul însemna să termin cartea. Succesul era să devin scriitor cumva și cred că, dacă n-aș fi scriitor, n-aș mai fi în viață. În sensul că singurul sens al vieții mele era acesta: să pot scrie prima carte, să pot deveni scriitor. Și tot ce a urmat după asta – și au urmat lucruri frumoase – n-a mai avut același impact, au fost niște cadouri frumoase pe care le-am primit. Prima mea carte e o carte brutală și neagră. Odată, eram de mai mult de trei luni singur, soția mea era plecată cu o bursă în Marea Britanie, și scriam. Eram într-o perioadă foarte dură. Și-atunci m-am hotărît să rămîn în viață, în sensul că atunci cînd scriu, scriu, și totul e foarte dur și intens, dar cînd ies din casă, mă bucur. Adică, sînt un om fericit, mai bine zis am învățat să fiu fericit și cînd nu scriu.

Cum faceți asta, că multă lume (inclusiv eu, firește) se întreabă cum poți separa viața scrisului de viața din-afara-scrisului?

E foarte important să faci asta, fiindcă scrisul e o chestie foarte depresivă și te ucide. Stai în întuneric și te sinucizi, nu în sensul direct, ci în sensul psihic. N-am ieșit din casă odată pentru vreo trei săptămîni, scriam ceva, și era foarte, foarte întuneric. Și, cînd am ieșit din casă, mi-am zis că, dacă nu învăț cumva să fiu fericit, să scap, să ies cu adevărat afară din cameră, atunci n-o să meargă, o să încep să beau sau să fac alte lucruri. Și după aceea am avut și copii. Și copiii te obligă cumva să fii fericit, fiindcă ei trebuie să aibă părinți normali. Deși nici un scriitor nu e normal, scriitorii nu au o viață normală, și e ciudat pentru copii. Așa că m-am hotărît ca, atunci cînd scap din cameră, chiar să scap din cameră, să zîmbesc, să fiu fericit cu toată forța. Oamenii sînt chiar surprinși că, deși scriu cărți atît de dureroase și de dure, zîmbesc și sînt atît de fericit. Uneori, glumesc și spun că sînt cel mai fericit scriitor din lume. Nu e adevărat, bineînțeles, dar cred că trebuie să fii fericit, fiindcă ai scăpat de ceva. Și cum întotdeauna cînd scăpăm de scris, scăpăm de ceva, deși el rămîne în noi, atunci ai obligația asta față de tine, să fii fericit. Altfel, de ce lucrezi, dacă nu te poți uita în sus, la cer și să fii bucuros că trăiești. Trebuie să fii capabil să te lași cuprins de intensitatea lumii fiindcă asta te ajută și să te lași cuprins de intensitatea scrisului. Și pentru mine contează cel mai mult faptul că sînt capabil să fac asta.

 

Interviu realizat de Florina PÎRJOL