Pălăvrăgeala vagabonzilor (IV)

Péter DEMÉNY: Dragă Dorule, ţi-am propus ca temă să ne gîndim la dascălii noştri de dinainte de ’89, pentru că amîndoi facem parte dintr-o generaţie a „revoluţionarilor“, a celor care erau încă adolescenţi la Revoluţia din 1989. Atunci, pe vremuri, un „prof“ te putea lovi, te putea admonesta sau te putea trimite după vodcă (unii dintre „meşterii“ cu care am avut de-a face chiar obişnuiau asta). Dar atunci, ca şi astăzi, erau cîţiva dascăli în toată puterea cuvîntului. Îmi amintesc de profesoara mea de română, Dumnezeu s-o ierte, Dan Maria, o prezenţă care impunea respect în ciuda celor 160 de centimetri înălţime ai săi. O femeie elegantă, sensibilă, inteligentă, de la care am învăţat enorm. Cîteodată cred că nu înţelegea chiar toate semnificaţiile poemului Scrisoarea I, dar am iubit-o, şi asta e tot ce contează.

Un alt tip remarcabil era Gábor Kassay, „proful“ de matematică şi dirigintele meu pentru un an, deoarece după aceea a obţinut un post la Universitate. Ne-a dus în excursii, a jucat fotbal cu noi, am glumit cu el şi el cu noi. Sigur, îmi amintesc şi de „proful“ de muzică, cel care ne agăţa în cuier.

Totuşi, cînd unii vorbesc despre şcoală în sens dickensian, eu nu-mi amintesc despre cruzimea sau agresiunea dascălilor. M-au chinuit mai mult băieţii decît profesorii. Bref: ce crezi? Am avut parte de un sistem prost, cu excepţiile de rigoare?

Doru POP: Dragul meu, eu nu am amintiri plăcute din liceu, poate şi pentru că pe vremea aia mi se părea o mare pierdere de vreme. Nu mă interesau prea multe materii, aş fi vrut să fac numai literatură şi istorie, dacă s-ar fi putut. Şi acum cred că o reformă a învăţămîntului ar trebui să pornească de la interesele elevului. Însă atunci, ca şi acum, eram obligaţi să facem chestii inutile, cum era economia politică sau rezistenţa materialelor. Ambele materii erau insuportabile, nici acum nu ştiu la ce m-au ajutat orele de lucru manual, dar şi mai nesuferiţi erau profesorii înşişi. Maistrul de „tehno“ era scos parcă din filmele iugoslave cu Şurdilovici. Purta mereu un halat albastru, călcat la marele fix de-a lungul buzunarelor de la piept, purta basca bleumarin regulamentară şi ţinea tot timpul un organ genital masculin în gură. Tehnica lui pedagogică includea aruncarea, la propriu, a ciocanului după elevi, umilirea verbală şi mitocănia generală. Episoadele aberante în care ne punea să dăm cu pila pe nişte obiecte de metal, numai de dragul de a face şpan în jurul nostru, mă dezgustă şi azi. Nici acum nu suport mirosul de vaselină şi nu vreau să văd vreo bască de lucru. Nu cred că sistemul era de vină, nici atunci, nici acum. E vorba de o lipsă endemică de oameni de calitate. Catastrofa cu care ne confruntăm şi azi este demografică, nu ideologică. În fond, dacă într‑un domeniu munca se plăteşte în banane, cel mai probabil este că se vor prezenta să lucreze în primul rînd maimuţele. Şi – din păcate – chiar şi oamenii de calitate, atunci cînd sînt antrenaţi de maimuţe, sfîrşesc prin a deveni nişte primate de proastă calitate.

P.D.: Ai foarte mare dreptate, deşi pe‑a­tunci nimeni nu trăia atît de bine încît profesorii să nu fie oameni de calitate. Totuşi, vreau să te prind cu momeala nostalgiei. În definitiv, romanul tău minunat, O telenovelă socialistă, este o istorie zugrăvită mai mult cu umor decît cu lacrimi. Deci, ce a fost atît de bun într‑o perioadă atît de sinistră? Şi bun, de acord că nu ne-a plăcut şcoala. Dar oare este adevărat că numai familia ne-a format? Nu ne simţim, ca indivizi, atît de nereuşiţi, nu? De ce ne-am agăţat ca să creştem, de ce ne‑am rezemat ca să ne maturizăm?

D.P.: Convingerea mea este că toate defectele prezentului sînt rezultatele unor boli ale trecutului. Uite, acum toată lumea este cuprinsă de febra plagiatelor şi a tezelor de doctorat falsificate. Cîţi ştiu oare că tovarăşul Nicolae Ceauşescu a devenit, într-o singură lună, absolvent de liceu şi de facultate? Cîţi îşi mai amintesc cum o lăudau pe Tova­răşa, chimist, academician şi om de ştiinţă, cunoscută şi sub porecla de Codoi (pentru modul în care pronunţa CO2)?

Ştiu că formarea mea se datorează familiei apropiate, în primii ani de viaţă. Mai ştiu şi că singurele puncte de sprijin, cînd am devenit adolescent, au fost cărţile, lecturile şi fantezia. După acestea mi se face un dor cumplit, acolo e nostalgia mea, tînjesc după socialismul privat, după varianta intimă a comunismului din vieţile de zi cu zi. Mă întorc cu plăcere, în amintire, desigur, la vremea cînd citeam cîte patru-cinci cărţi pe săptămînă, cînd vorbeam cu orele despre cîte o carte cu vărul meu mai mare sau cînd stăteam la taclale de unul singur cu Socrate şi mă luam la ceartă cu Carl Sagan. Călătoream cu Jules Verne şi trăiam vieţile împăraţilor romani împreună cu Suetoniu. Atunci mi-am petrecut timpul alături de Alexandru Macedon şi de Cezar sau Napoleon. Acum stau pe Facebook şi pierd timpul cu toate idioţeniile din lume, cu filmuleţe de doi bani şi cu glumiţe aiurea. Să nu fiu nostalgic?

P.D.: Ba, chiar te rog! Singurele puncte de sprijin erau cele pe care le-ai enumerat. Îmi amintesc şi eu cum vorbeam ca apucaţii de­spre Un veac de singurătate, despre Zbor deasu­pra unui cuib de cuci sau Catch 22. Noi, maghiarii, poate că eram şi mai feriţi, pentru că ne simţeam în pericol, şi asta ne unea: se zvonea că se vor închide şcolile maghiare; de fapt, în 1986 a fost ultimul bacalaureat maghiar la Brassaďï în sensul că din 1987 se pregătea de bacalaureat clasa română, care începuse clasa a noua în urmă cu trei ani; nu s-a mai putut tipări Kolozsvár sau Nagyvárad şi altele asemenea. Ne era frică, îl blestemam pe dictator, dar eram uniţi. Şi eram ocrotiţi de cultură, de teatru şi de Biserică.

Cu toate că acum, după atîţia ani, cred că a fost o ipocrizie la mijloc: cei care mi-au cîntat ode despre creativitate şi despre libertate au sfîrşit prin a deveni nişte conservatori şi nişte pudici. Dar spune-mi, cum ai reuşit să rămîi normal? Cum de nu-i urăşti pe unguri, în pofida „României româneşti“ a lui Ceauşescu? Am văzut asta la mulţi oameni care provin din familii mixte.

D.P.: Nici eu nu ştiu, pentru că, dacă e să rememorez ce se întîmpla în anii ’80 în liceele româneşti, şi noi am fost supuşi unei avalanşe propagandistice naţionaliste, ca şi voi, în felul vostru. Eram încurajaţi să învăţăm poezii patriotice, iar la finalul tuturor serbărilor elevilor cîntam cîntece naţionaliste, în timp ce profesorii ne priveau cu mîndrie. Chiar şi în excursiile şcolare cîntam şlagărele naţionaliste de la Cenaclul Flacăra, începînd cu Tu, Ardeal sau Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească. Ştiu acum că era un proiect de îndoctrinare naţionalistă şi xenofobă, cultivat chiar de către Partid, prin intermediul şcolii. Şi, după cum mă întrebam mai devreme, oare nu cumva tocmai acest proiect al îndobitocirii etniciste îşi face simţite efectele în societatea în care trăim noi astăzi? În caz că te întrebai de unde au apărut Funar şi alţii ca el, de acolo au apărut, din negura trecutului, din acel naţionalism oficializat. Eu am avut norocul chior să cresc într-un mediu multilingvistic şi multietnic, unde tîmpeniile astea patriotarde erau ironizate. Îmi amintesc cum, stînd de vorbă cu Bunicul, i-am spus o prostie patriotică, învăţată cine ştie de pe unde. Ceva de genul, noi, românii, am inventat apa caldă şi caloriferul. Şi, fără să mă certe, Bunicul a zîmbit şi mi-a zis sarcastic: „Da, şi pe Napoleon îl chema Nea Pulii Ion. M-am lecuit repede de naţionalism. Dar naţionalismul ne bîntuie tot timpul. În martie ’90, cînd au fost evenimentele de la Târgu Mureş, am retrăit cu groază trezirea monstrului naţionalist. Împreună cu un grup de studenţi de la Litere am manifestat împotriva dezbinării, iar manifestaţia noastră anti-ură rasială s-a transformat, fără voie, într-o debandadă naţionalistă.

P.D.: Nu, nu m-am întrebat de unde vin naţionaliştii. Adică m-am întrebat şi mă întreb în continuare: cum, Doamne, iartă-mă, mulţi nu văd dincolo de capcana asta tîmpită? Cum poate cineva să creadă că geto-dacii erau sarea pămîntului sau cum pot crede ceilalţi că nu dacii erau, ci sciţii!? Mă tot mir de lumea asta: în contrapartida naţionalismului se flutură tot naţionalismul, în faţa unor idei de speriat, se opun idei şi mai de speriat.

Numai că una e să fii măgar sadea, alta e să fii măgar şcolit. Mulţi liberali, ţărănişti şi socialişti nu sînt cu nimic mai buni decît primarul amintit de tine. Ce-i cu noi? Cît va mai trăi Ceaşcă în noi?

D.P.: Dacă te uiţi în societatea româneas­că, spiritul lui Ceauşescu nu a murit, ci s-a perpetuat. Şi vorbesc chiar de mine. Mă gîndesc adeseori că, dacă m-ar vedea, „Tova­răşu’“ ar fi foarte mîndru de mine. Eu sînt omul multilateral dezvoltat, exact aşa cum şi l-a visat el. Sînt întruchiparea ideologiei ceauşismului tîrziu şi, oricît de mult aş încerca să fiu altceva, tot asta rămîn. Un copil ratat al socialismului, ratat la rîndul lui. Hai să îţi ridic eu o întrebare la fileu. Cum îţi explici simpatia ta, nelalocul ei, pentru un român venetic? Ce te face pe tine, maghiarul şcolit la Brassai, să vrei să dialoghezi cu mine, românul care a terminat liceul Eminescu?

P.D.: Se explică freudian. Am avut o copilărie intensă şi am vrut să fac totul altfel decît părinţii mei. Mă rog, aici sînt un pic nedrept, pentru că tata a fost foarte deschis în asemenea chestiuni. Deşi s-a născut la Ghindari, lîngă Târgu Mureş, căsătorindu-se cu prima lui soţie a ajuns la Petroşani, unde a avut mulţi colegi români. Înainte de ’90 n-am auzit de la el nici un cuvînt şovin. Ar fi o altă discuţie de ce după 1989 s-a schimbat radical.

Dar bunicii mei, supravieţuitori ai Tria­nonului şi ai unui Cluj pur-maghiar, au fost şovini sadea. Nici unul nu putea vorbi fără să vă numească „oláh“, şi nu ca Ady, în al cărui vocabular nici nu era alt cuvînt, ci în sens defăimător. Dar eu am constatat că românii sînt oameni ca noi, cu exact aceleaşi dorinţe şi complexe, cu nişte gînduri imperiale desuete şi cu un umor mult mai lejer decît al maghiarilor. Neştiind altă limbă, am dat la Litere, cu româna pe care o cunoşteam şi m-am îndrăgostit de Caragiale şi de Cioran, de Eminescu şi de Ştefan Bănulescu. Dar nu am fost mereu aşa: cînd era Steaua campioană, consideram că e o trădare să ţii cu această echipă. Dar m-am luptat cu prejudecăţile mele. Şi nu te consider „venetic“, pentru că nu gîndesc pe această axă. De fapt, mai sîntem noi doi, tu român, eu maghiar, cînd de fapt nu credem în complexele obligatorii?

D.P.: Aici ai atins aşa un punct vulnerabil, încît merită discutat pe mai multe părţi, ca să îl ducem dincolo de stereotipuri. În primul rînd, cred că sîntem ardeleni, şi asta ne uneşte mai mult decît credem noi că ne desparte. Despre acest spirit ardelenesc am mai vorbit, dar exemplul cel mai bun şi unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în casa bunicilor era libertatea şi uşurinţa cu care se trecea de la o limbă la alta, maghiara fiind un fel de lingua franca pe care toţi o vorbeau. Dar şi atunci cînd venea cineva din afară, care vorbea doar română, nimeni nu scotea o vorbă în ungureşte. Senzaţia aceea de convieţuire uşoară şi fără încordări nu am uitat-o.

Pentru mine a fost un şoc cînd am ieşit din mediul acesta oarecum aparte şi am ajuns în lumea celor care le spuneau românilor „valahi puturoşi“ şi a acelora care le spuneau ungurilor „bozgori împuţiţi“. Deşi vorbeam maghiara în familia bunicilor paterni, nu auzisem expresiile astea. Cînd am descoperit că dezgustul faţă de „celălalt“ era aproape visceral, am descoperit cu groază şi că era reciproc. De ce avem acest imaginar „toxic“ de­spre oamenii de lîngă noi? De ce ne grăbim să ne descriem unii pe alţii ca fiind murdari sau scîrboşi? De ce le e scîrbă ungurilor de români şi invers? Nu cumva, uitîndu-ne la cei de lîngă noi, ne dezgustă, de fapt, propriile noastre eşecuri, propriile noastre nereuşite? Românii se uită la maghiari şi văd ce nu au reuşit să fie, iar ungurii, uitîndu-se la români, văd unde au greşit. Şi, mai mult, oare nu se ascunde aici şi o invidie nemărturisită?

P.D.: Ba da, neapărat. Aud tot mereu expresiile: „românii sînt mai uniţi“, „românii fac mai bine politică“, „Trianonul e o mare victorie pentru români“, cel puţin din punctul de vedere al maghiarilor despre care vorbim. Iar maghiarii sînt „mai bine organizaţi“ sau „grofii naibii“ din cealaltă perspectivă. De fapt, sînt două popoare care nu mai contează în Europa de azi, şi de asta sînt atît de trişti, deşi ar trebui să priceapă întîi care le sînt defectele. Văd că îmi dai „like“-uri pe Facebook, citeşti, evident, textele mele scrise în ungureşte. Nici pînă azi n-ai uitat maghiara?

D.P.: Ştii ce ciudat e să te aud spunînd lucrurile astea, pentru că legendele românilor despre unguri sînt exact la fel, numai că pe dos: ungurii sînt solidari unii cu alţii, ungurii fac politică mai bine ca românii, la un moment dat auzeam chiar că György Frunda ar fi fost cel mai bun preşedinte al României – între timp a apărut Iohannis. Ce mă sperie este tocmai această oglindire malignă. Iobagii se uită în ochii grofilor şi se văd grofi, în timp ce grofii se uită în ochii celor care le-au luat locul şi se simt slugi. Aici e tragedia celor două naţiuni. Se uită unii la alţii în alt timp istoric. Ca şi cînd ar fi un film science-fiction, în care cineva dintr-o falie temporală priveşte spre altcineva din altă linie a timpului. Normal că nu înţeleg nimic.

În altă ordine de idei, citesc cu mare plăcere textele tale în maghiară, pe care o vorbesc cu şi mai multă bucurie, ori de cîte ori am ocazia. Uneori mă surprind uitîndu-mă la programele televiziunilor maghiare numai pentru a-mi reîmprospăta cunoştinţele şi pentru a rememora anii cînd stăteam la Starsky şi Hutch, dublaţi în ungureşte. Am încercat, zadarnic, să le învăţ pe fetele mele să vorbească maghiara, nu am reuşit. Ăsta e adevăratul eşec al multiculturalismului. Ne va înghiţi pe toţi limba engleză.

P.D.: „Oglindire malignă“, da. Ne încercuim cu statui stupide, în loc să creăm un mediu spiritual în care se poate conlucra. Pentru că utilitarismul despre care vorbeşti e o forţă majoră, dar mai sîntem unii care vrem să discutăm într-o atmosferă destinsă. Pînă trăim, mai putem face anumite lucruri: traduceri, ateliere, mese rotunde, plimbări pe malurile oceanului culturii. Rămăşagul ăsta al nostru îmi dă puteri nebănuite.

D.P.: Poate că aceste schimburi de cuvinte între doi vagabonzi culturali ca noi vor ajuta puţin la schimbarea lucrurilor. Nu atît în genul „Ady şi Goga“, cît mai degrabă pe un palier al vieţii private, transformate, poate, cînd­va, în model de interacţiune publică.