Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Partea tainică a istoriei
Florin CURTA - Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250
- 01-06-2012
- Nr. 626
-
Bogdan SUCEAVĂ
- Internaţional
- 11 Comentarii
Am căutat multă vreme în librăriile sau în bibliotecile nord-americane o carte care să reprezinte o sinteză cît mai completă asupra Evului Mediu timpuriu din zona geografică în care se află România actuală. Punctul meu de vedere nu e cel al unui specialist, ci doar al unui cititor interesat să clarifice aspecte ale istoriei învățate în școală în România, în anii ’80. Îmi aduc aminte de prima întîlnire cu o lucrare de istorie publicată în Statele Unite: era The New Penguin Atlas of Medieval History, pe care l-am văzut în anii ’90. Am studiat hărțile corespunzătoare perioadei Evului Mediu timpuriu și hărțile acelea m-au intrigat. Lucrarea cuprindea reprezentări pe care nu le văzusem niciodată în manualele de istorie pe care le studiasem în liceu sau în atlasele istorice publicate în România. Am avut sentimentul că o istoriografie nedreaptă omite urmașii Romei de lîngă arcul Carpaților, acolo unde erau reprezentați însă amplu și cu detalii cronologice precise goții, gepizii și avarii. Existența regatului avar întinzîndu-se peste Transilvania mă intriga peste măsură. Informația mă surprindea, deși dovada că aceste popoare au jucat un rol important în istoria primului mileniu se află expusă în sala de tezaur de la Muzeul Național de Istorie. […]
…și ea nu devine cu nimic mai exactă sau mai clară, dacă e dictată de la catedra unei universități americane cunoscute, de un doctor în istorie, certificat de alți doctori în istorie. Argumentul prestigiului nu poate fi suficient și convingător într-un caz atât de complex, care depășește puterile normale ale unui biet om de știință.
Istoricii de astăzi nu vor fi mai „știutori” în legătură cu Evul Mediu timpuriu doar fiindcă vorbesc engleză, au hărți frumos imaginate și desenate în The New Penguin Atlas of Medieval History și au la dispoziție tomuri traduse în engleză din rarele scrieri păstrate în greaca veche sau latină. Puținele surse și documente din epoca de mari tulburări și nesiguranță a lumii post-romane nu sunt decât o platformă de pe care fiecare interpretează după cum îl îndeamnă intuiția sau interesele. Pe care le servește, chiar și fără să știe. Până și dovezile arheologice, materiale, palpabile deci, sunt la fel de interpretabile, iar înțelegerea lor precară. Gândiți-vă, de exemplu, cum ar putea fi înțeleasă peste secole prezența românească descoperită din Florida până în insula Honshū și din Norvegia până în Noua Zeelandă, prezență foarte puternic certificată prin numărarea, să zicem, a cutiilor de bere ”Ursus” sau ”Ciuc”, răspândite peste tot în aceste zone.
Desigur că afirmația domnului Suceavă ( ”În diverse perioade ale României moderne, s-au scris cărți de istorie nu pentru a se prezenta științific faptele trecutului, ci pentru a se combate istoriografia maghiară, rusă, bulgară sau a altor puteri. Istoria a servit în România, în varii momente, drept o formă de legitimare politică, un instrument de propagandă sau de învățămînt politico-ideologic.”) deranjează și jignește memoria celor care s-au străduit să dea o mână de ajutor la construirea unei Românii moderne, să trezească ”voința de a fi” în sânul unor populații care nu știau(și nu știu nici astăzi!) ce înseamnă asta și la ce este bună și folositoare conștiința națională. Problema identității naționale la români nu a fost rezolvată în ultimii 94 de ani, iar ultimele contribuții ale ”științificilor” sunt mai degrabă distructive, fiindcă nu se preocupă de ceea ce e cu adevărat important.
Dacă românii sunt la originile lor cele mai îndepărtate un fel de daco-romani, avari, cumani sau bulgari nu e realmente important, ci important ar fi să se simtă solidari și încrezători în forța lor de a-și păstra teritoriul, limba și demnitatea. Miturile identitare pe care unii s-au străduit să le fundamenteze și documenteze (iar alții se străduie astăzi să le distrugă și conteste cu alte superdocumentații) țin nu de o politică vulgară, imediată, ci de una a supraviețuirii. Toate popoarele s-au ”născut” cu și din mituri fondatoare, unele mai mincinoase decât altele, toate popoarele lumii au evoluat și s-au dezvoltat(vorba vine!), sprijinindu-se pe autoritatea acestor mituri. De ce românii ar fi obligați să-și conteste miturile care i-au încurajat în lupta pentru păstrarea ființei lor naționale, în rezistența la agresiunile vecinilor, despre care domnul Suceavă (sprijinit de domnul Curta sau din proprie inițiativă?) dă să se înțeleagă că nici nu au existat sau n-ar fi fost serioase, ci așa, a fost mai mult o bătălie la nivel ”istoriografic” prin care s-au străduit unii sau alții să asimileze umila populație vorbitoare a unei limbi care nu seamănă totuși nici cu bulgara, nici cu slavona și nici măcar cu gepida sau avara (ultimele vorbite mai mult în universitățile americane). De ce? Mai ales că aceste mituri nu au fost și nu sunt unele expansioniste sau cu adevărat amenințătoare pentru alte neamuri.
Dacă slavii s-au format, așa de unii singuri, ca amiba sau parameciul, la sud sau la nord de Dunăre sau dacă au venit călare de altundeva și s-au odihnit pe ici, pe colo pe câmpiile Daciei, nu are relevanță. Cum nu are faptul de a ști ”exact”, inventând ce s-a întâmplat, fiindcă nu avem destule dovezi, dar ne prisosește imaginația.
Poate fi de înțeles bucuria domnului Suceavă de a fi găsit în cartea domnului Curta un ghid, care l-a condus la scrieri vechi, mai puțin populare în rândul matematicienilor, dar nu și afirmația repetată prin care subliniază și elogiază abordări atât de normale, banale chiar în lumea istoricilor de meserie, care încearcă toți, cât pot mai mult, să coordoneze sursele documentare scrise cu probele practice aduse de arheologie. E la mintea cocoșului.
Admirația cam stridentă și exclusivistă a celui care scrie articolul față de măreția și întinderea științifică anglo-saxonă mărturisește, fără să fie nevoie de săpături arheologice sau alte surse, formidabila îndoctrinare și limitare ideologică la care se supune singur intelectualul universitar de dincolo de Ocean.
Stimate d-le Suceavă,
Vă supun atentiei următoarele observatii:
1. Nu sunt specialist in istorie, asa cum nici dvs. (după cum mentionati la inceputul propriei recenzii), nu sunteti asa ceva. Ca urmare discutia noastră nu se poate purta decat la nivelul „considerentelor de bun simt” si al eticii publicistice ca atare.
2. Din acest ultim punct de vedere mi se pare net reprobabil a-i atribui autorului pe care vreti sa-l faceti cunoscut publicului romanesc propriile opinii profund discutabile, si provenite nu din studiul istoriei si al problematicii ei stiintifice, ci din reminiscentzele propriilor experientze si neimpliniri scolare.
Sunt convins ca daca dl Florin Curta ar fi la curent cu acest procedeu, s-ar delimita neintarziat de acest mod cu totul „original” de a i se populariza activitatea de cercetator al istoriei, activitate care, aici aveti dreptate, pare a fi una cu totul demnă de respect. (Sunt uimit să vă văd sustinand in continuare că Iorga n-ar fi citat in monografia respectivă, desi v-am amintit deja de existentza unor note plasate pe pagina 3 a introducerii, reproducand in extenso titlurile si anii de aparitie ai mai multor lucrări publicate de Iorga pe tema civilizatiei Europei de Sud-Est.)
3. Sunteti indiscutabil un om inteligent, dar inteligența in sine nu vă conferă automat si intuiția necesară pentru a vă orienta cu adevărat pe terenul miscător al unei alte discipline. Convingerea mea (pe care-mi propun s-o
confrunt cu lectura pasajelor corespunzătoare din cartea lui Lucian Boia) este că si in privința teoriilor despre cele
„două secole de mitologie națională” cădeti in capcana unei
lecturi de neofit, adică mult prea „au pied de la lettre” si lipsite de necesarul „granum salis”:
Oricate rezerve as avea față de teoriile in chestiune, stiu că autorul lor este un istoric profesionist. Iar in această calitate mi-e imposibil să mi-l imaginez pe Lucian Boia avansand ideea (profund scandaloasă prin NEADEVARUL ei) că activitatea de deschizător de drumuri si fondator de scoală a unui Nicolae Iorga ar fi fost axată, asa cum afirmati dvs fără a clipi, nu pe „a prezenta științific faptele trecutului”, ci pe „a combate istoriografia maghiară, rusă, bulgară sau a altor puteri”. Si nici nu cred că s-ar fi putut decide să contrasemneze fraza de un simplism de-a dreptul halucinant, care urmează drept apogeu al acestui rechizitoriu:
„Istoria a servit în România, în varii momente, drept o formă de legitimare politică, un instrument de propagandă sau de învățămînt politico-ideologic.”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
In incheiere, as fi curios să stiu dacă ati auzit de un Institut al Academiei Romane (grupand activitatea catorva zeci de istorici) care se numeste „Institutul de Istorie Nicolae Iorga” – si dacă v-a căzut vreodată prin mană discursul de receptie din 1943 al lui Gheorghe Brătianu, intitulat „Nicolae Iorga istoric al Romanilor”.
(Mi-e imposibil să vă transform, domnule M. Moroianu, într-un cititor fericit, tocmai pentru că ați învățat foarte bine la școală. Eram pregătit să întâlnesc astfel de reacții încă de când am scris textul.) Firește că nu mi-aș propune să clarific pe forum chestiunea receptării pe termen lung sau a reevaluării operei lui Nicolae Iorga. Sunt pregătit să port discuția în detaliu, dar într-un cadru adecvat, așa cum importanța temei o impune. Nu mă deranjează în nici un fel aceste neînțelegeri, mai mult sau mai puțin voite. Dacă aveți mai multe de spus asupra acestei chestiuni, de ce nu citiți cartea și de ce nu abordați dumneavoastră, în calitate de specialist, chestiunea? Trăim într-o lume liberă și avem la dispoziție o mulțime de formule de expresie, alături de intervențiile noastre de pe forum. E curios că aceste lucruri importante nu au fost vreme de ani buni discutate de specialiștii care scriu în limba română. De ce credeți că se întâmplă asta? De ce cărți extrem de vizibile și importante nu sunt traduse în programe editoriale importante de la noi și de ce nu atrag spre ele luminile rampei? Un lucru e cert: tema e extrem de importantă și cred că ar trebui discutată de specialiști. Asupra acestui aspect suntem amândoi de acord. Eu asta îmi doresc. Aș vrea să văd o discuție mai amplă despre problemele de specialitate ridicate de mileniul întunecat. Și ar trebui să o spun de la bun început: nu-mi propun să am dreptate. Nu am vreun orgoliu, ci mai degrabă umilința celui care intervine acolo unde există necesitatea umplerii unui spațiu gol în peisajul cultural de azi. Dacă am greșit cu ceva fi-voi primul care să admită. Până atunci, am făcut un lucru foarte corect: am atras atenția că Nicolae Iorga nu mai e citat de mulți dintre specialiștii care fac cercetare în istorie azi. Pot produce o serie de lucrări care nu-l mai citează, deși lucrările lui Nicolae Iorga pe anumite chestiuni există. Să spunem noi că aceste evoluții nu sunt relevante? Pot demonstra că sunt relevante. Dumneavoastră vă enervați din pricina acestei situații, iar eu mă grăbesc să vă asigur că nu acesta este scopul meu, ci discutarea acestor teme.
Bine domnule Dobrescu, dar dvs chiar nu stiati ca româna insăsi e un fel de bulgară stâlcită, si ca istoria românilor este de fapt istorie bulgară „in disguise”?
De ce mai propuneti ocolul acesta perfect inutil prin slavonă?
Draga Bogdan, cred ca a venit poate si monetul sa realizam ca, de fapt, slavona nu e decit… bulgara (foarte)veche. Ca, practic, bulgarii au fost in istori alor un imperiu (aiureala de uz intern cu imperiul romano-bulgar nu o crede nimeni in afara de noi) si ca limba de cult a romanilor a fost, timp de secole, bulgara. Asta ca sa mai moderam pretentiile noastre de civilizatori ai Balcanilor…
In concluzie, imi pare bine că, asa cum a reiesit foarte clar din toată această discutie, dl Florin Curta (a cărui introducere citibilă pe Amazon mi sa părut scrisă intr-un stil dovedind multă competentză si claritate) nu se face cu nimic vinovat de opiniile cu totul extremiste (si permiteti-mi să adaug – profund diletante) pe care lectura lucrării sale vi le-a inspirat in această recenzie.
Ultima mea intrebare este: vi se pare oare moralmente admisibil ca, fie si in calitatea de simplu „cititor interesat” pe care v-o recunoasteti, să implicati fără acordul lui pe un profesor si autor al unei monografii stiintifice in problemele si idiosincraziile dvs pur personale legate de istoria invătată in scoală, „amestecul istoriei cu sentimentele” samd? (V-ati pus vreun moment problema că s-ar putea să nu-i fie catusi de putzin pe plac nici acest amestec al genurilor, nici radicalismul atitudinii demolatoare pe care v-o proiectati asupra lui?)
Tocmai absențele înseamnă foarte mult într-un proiect de asemenea anvergură, care n-ar omite ceva fără o motivație importantă. E posibil să treacă mult timp până ce anumite idei primite de-a gata să fie evaluate într-o lumină ceva mai lipsită de pasiune.
V-am urmat ‘recomandarea’ si n-am gasit decat o pagina introductiva unde (in contextul dilemei terminologice Balcani vs. Europa de Sud-Est) sunt amintite Institutul de studii Sud-Est Europene fondat de Iorga in 1914 si despre Revue Historique du Sud-Est Europeen, fondata tot de el in 1922, „dedicated to the study of Balkan states, which hitherto both historians and politicians had excluded from Europe”. (Mai existau si cateva note de subsol in care erau citate mai multe lucrari ale lui Iorga pe aceasta tema.)
Nu exclud posibilitatea sa fi existat si alte ocurentze ale numelui Iorga, pe care n-am reusit eu sa le identific pe site-ul Amazon.
Constat insa ca v-ati eschivat sa-mi raspundeti direct la intrebarea despre atitudinea lui Florin Curta fatza de Iorga, preferand in schimb sa vorbiti cu infinita suficientza despre importantza de a urmari cum evolueza „raportarea la referintele CONSIDERATE clasice… in viziunea specialistilor care fac cercetare in domeniul istoriei azi”.
Or, eu tocmai despre raportarea unui astfel de specialist indraznisem sa va intreb – si era vorba de subiectul propriei dvs recenzii. Daca e atat de important sa cunoastem aceasta raportare in general, de ce nu o descrieti cat de succint pe acest caz concret, in loc sa va pierdeti in expunerea propriilor (mis)conceptii despre caracterul desuet al istoriografiei clasice, careia va place sa-i atasati eticheta de „militanta”?
Ca răspuns la întrebarea Dvs., v-aș recomanda să accesați prin amazon.com versiunea digitală a cărții lui Florin Curta, citată mai sus. Aveți posibilitatea să alegeți opțiunea Search pentru ediția hardcover a lucrării, și acolo se poate căuta, de exemplu, numele Iorga. Veți vedea contextul menționării lui Nicolae Iorga. Cred că e important să urmărim azi cum anume raportarea la o parte a referințelor considerate „clasice” de o mare parte a publicului larg din România evoluează în viziunea specialiștilor care fac cercetare în domeniul istoriei azi. Poate ar trebui să ne pregătim ca și percepțiile noastre să se adapteze, pe măsură ce, expuși mai multor informații, putem reveni la acele pagini „clasice” cu un ochi critic.
Sau partea tainica a intamplarii. Comentariul dv. are, pentru mine, efectul madelenei despre care scria Proust. Aproape ca imi pare rau ca nu ma pricep sa scriu o naratiune sau un text de tipul punerii in abis ori altceva, un ceva de tip bergsoniean. Dar nu ma pricep sa scriu, asa ca raman la surpriza placuta pe care ne-o oferiti cand spuneti cu darnicie despre ce mai e prin lumea asta si despre oameni de la care avem de invatat in lumea asta.
Dincolo de raportarea la capitolul citat din cartea lui Lucian Boia, ne puteti da mai multe detalii despre comentariile pe care autorul acestei monografii le face cu privire la „opera si contributiile” candva celebrului sau conational Nicolae Iorga, ale carui lucrari „nu le include la bibliografie”?