Piaţa, politicul, profitul. Despre „Originile capitalismului“, cu un ochi spre prezent

În toamna anului 2011, preşedintele Traian Băsescu avea o intervenţie revelatoare pentru modul în care administraţia sa înţelegea problemele societăţii la momentul respectiv. „A apărut cel mai tare politician al lumii,” spunea preşedintele, „şi nu se numeşte nici Obama, nici Putin, nici Medvedev, nici Sarkozy… Numele acestui politician se numeşte piaţa. Este clar că piaţa ne-a pus pe toţi cu spatele la zid, cel puţin pe europeni, şi ne cere mai mult decât putem da. Iar eu cred că această confruntare dintre piaţă şi liderii politici europeni trebuie să înceteze printr-un armistiţiu, un armistiţiu pe termen de 4-5 ani, pentru că noi nu avem soluţii să câştigăm protejându-ne naţiunile, şi piaţa nu-i poate omorî pe cei de la care a câştigat cel mai mult: guvernele… Suntem la momentul la care politicienii europeni trebuie să negozieze cu pieţele, şi nu brutal.”[1] Piaţa, în acest discurs, ne apare ca fiind extrem de concretă, dar abstractă în acelaşi timp. Acţiunile sale par să aibă consecinţe extrem de grave asupra activităţii umane, însă ele sunt totodată decuplate de aceasta din urmă. Piaţa acţionează din exterior, având o cvasi-autonomie faţă de proprii săi actori socio-economici (autonomie pe care chiar ei i-o conferă, în timp ce […]