Pînă la capăt

De la bun început, poezia lui Con­stantin Virgil Bănescu se singulariza prin aerul ei oarecum atemporal, ca şi cum, întorcînd spatele nu numai inovaţiilor poetice de ultimă sau penultimă oră, ci şi „realului“ contemporan, care îi preocupă pînă la obsesiv pe autenticiştii promoţiei sale, poetul ar fi încercat să se fixeze într-o zonă a arhetipurilor, căutînd un fel de limbă primordială a poeziei, care să aibă rigoarea gramaticilor sanscrite. Ceea ce a făcut, din el şi din textele sale, nişte apariţii surprinzătoare în tabloul de grup al liricii 2000, căci aşa cum omul se diferenţia de toţi colegii  de generaţie prin gestică, prin vestimentaţie, prin lecturi, dar mai ales printr-o gravitate precoce, prin felul său de a-şi lua în serios textele şi de a se lua în serios pe el însuşi, poezia lui ocoleşte drumurile comune, delimitîndu-şi un teritoriu din care toate semnalele actualităţii au fost îndepărtate cu grijă şi în care domneşte arhetipalul. În volumul lui de debut, cîinele, femeia şi ocheada (Editura Timpul, 2000) predominau poemele „de viziune“cu îndepărtată rădăcină rimbaldiană; ele transcriau  aventuri iniţiatice, pe jumătate grave, pe jumătate burleşti, desfăşurate sub tutela unei bizare fiinţe hibride, extrase parcă din paginile bestiarului urmuzian: „omul-veioză m-a tras cu […]