La Festivalul Antares de anul acesta, desfășurat la Galați, s-a citit poezie, dar s-a și discutat despre poezie. Așa că m-am gîndit că răspunsurile despre ce mai înseamnă poezia azi n-ar trebui să rămînă doar informale. Am continuat cu alți cîțiva poeți. Și iată ce puzzle de răspunsuri a ieșit. Publicăm partea a II-a, ce cuprinde răspunsurile altor poeți prezenți la Festivalul Antares.
1. S-a vorbit mult despre poezie și a curs multă cerneală despre acest subiect. În fine, de fiecare dată cînd scriem, avem, mai mult sau mai puțin explicit, o definiție personală a poeziei. Ce înseamnă poezia pentru tine? Pare naiv și simplu, dar cînd începem să reflectăm asupra acestui subiect, facem descoperiri surprinzătoare.
2. Mai deține, azi, poezia un loc important în această lume haotică și agitată?
3. După tine, astăzi, care este rolul poeziei în contextul multicultural?
Charles DUCAL: „Oaspete de onoare neașteptat“
1. Poezia este o deviere creativă a limbajului comun, care are drept rezultat o expresie „condensată“. Așa văd eu lucrurile. Această creativitate și condensarea se exprimă mai ales în limbaj sugestiv, în limbaj figurat și în tipare muzicale și ritmice. Poezia devine astfel „o formă specială de a spune“.
Acesta, desigur, este un punct de vedere personal a ceea ce este poezia. În ofertele actuale de poezie, cel puţin în Flandra şi în Țările de Jos, văd o trecere din ce în ce mai mare către o poezie de podium (slam, rap, spoken word…), care este adesea foarte explicită și retorică, puțin diferită de folosirea obișnuită a limbii și se aseamănă cu teatrul și cabaretul. Este o trecere de la caracteristicile intrinseci ale limbajului poetic spre efectele vocii, spre prezență, timing, efecte-surpriză, poante ş.a.m.d. Este oricum o formă mult mai accesibilă a poeziei, dar rareori supraviețuiește actului scenic. Întrebarea este dacă această formă de poezie aspiră la supraviețuire după reprezentarea ei scenică.
2. Deoarece există o condiție umană, ne unește pe noi – oamenii – de-a lungul tuturor timpurilor, culturilor și societăților (mîncăm și bem, căutăm fericirea, facem copii, iubim, îmbătrînim, decădem și murim), poezia care exprimă izbitor această condiție rămîne, își păstrează valoarea sa. Întrebarea este în ce măsură culturile și societățile păstrează abilitățile de citire și nivelul de dezvoltare culturală, pentru a aduce cel mai mult oamenii în această „formă specială de a spune“. Declinul în acest domeniu, atît în educație, cît și în mass-media din Flandra şi Țările de Jos, este incontestabil, și asta este o sărăcire îngrijorătoare.
Dacă interpretăm „această lume foarte agitată“ ca pe o realitate socială, după mine, poezia poate juca un rol modest, în măsura în care caută și găsește rădăcini „în această lume foarte agitată“. Asta are legătura cu modul în care poetul adoptă o atitudine socială. La fel ca un doctor, jurist, profesor ș.a.m.d., depinde de implicarea sa în viața socială, dacă şi cum folosim mijloacele specifice în modul „angajat“. Poezia poate să se închidă în turnul de fildeș sau poate coborî și căuta ușa exterioră. Asta este o alegere.
Deoarece antrenamentul cititului în domeniul poeziei este dezolant de neglijat în mass‑media și în educație, poezia nu poate altceva decît să-și facă griji în legătură cu accesibilitatea sa, atunci cînd vrea să fie audiată la nivel social. Problema care se pune atunci este să fie accesibilă, fără a se trăda pe sine ca poet sau poezia.
Ca „Dichter des Vaderlands“/„Poet al Patriei“ (2014-2016), misiunea mea a fost să scriu poeme despre teme relevante din punct de vedere social. Am scris despre sărăcie, război, refugiați, muncă, educație și așa mai departe. Astfel, am putut deseori stabili un contact între poezia mea și lumea sindicatelor, a organizațiilor sociale, a grupurilor de acțiune, precum și cu indivizi în parte, care nu se preocupă de poezie. Efectul poeziei mele în aceste lumi este foarte modest, dar, totuşi, contactele mi se par importante. Din două motive. În primul rînd, am observat că aura pe care poezia o are din timpurile imemoriale îi așterne întotdeauna la picioare un covor roșu, atunci cînd își face apariția în societate. Există respect față de „modul special de a spune“, poezia fiind primită ca un oaspete de onoare neașteptat. Asta, firește, în mediille care sînt atente la ciocănitul poeziei la ușa lor. În al doilea rînd, este o cură sănătoasă pentru poezie de a ieși afară din pătrățelul său, pentru a fi influențabilă și a nu încremeni în infatuare.
3. Precum în toate artele, din contactul între poezie și diferitele culturi vor apărea, desigur, forme hibride interesante. Că asta se întîmplă prea puțin spune probabil ceva despre natura închisă a lumii poetice. Cînd ascult poezie pe scenă, observ o mai mare polenizare culturală încrucișată decît la „lectura clasică“ de poezie. Ceea ce chiar m-a uimit.
Poezia care funcționează în manieră „clasică“, cu elemente lingvistice intrinseci (limbaj figurat, timbru…), este prin natura sa mai legată de propria limbă și este mai greu de tradus decît un text pentru scenă. Mi-au tradus poemele în arabă, dar mă întreb dacă au reușit să transfere mai mult decît conținutul, adică, dacă rămîne ceva din tonul și din muzicalitatea proprie. În cel mai bun caz, putem spera că traducătorul reușește să înlocuiască tonul și muzicalitatea limbii sursă cu un ton și o muzicalitate echivalente în limba de sosire.
Mă întreb uneori dacă genul poeziei pe care‑o scriem eu și un anumit număr al colegilor mei, moștenitori ai lui Baudelaire și Rilke, ca să zic așa, are, pe termen lung, încă un viitor într-o lume globalizată. Dacă ea nu este prea specific occidentală și legată de tradiție pentru a supraviețui în creuzetul culturilor, în care se preschimbă din ce în ce mai mult lumea. Dacă emergența poeziei pentru scenă nu va înlocui puțin cîte puțin acest fel de „poezie dificilă“, pînă cînd aceasta își va pierde cu totul aura și va deveni un fapt marginal. Din acest punct de vedere, tendințele din mass-media și școli nu prevăd nimic bun.
Foto: Jan H. Mysjkin
Este o întrebare care mă frămîntă, căci nu am chef să scriu o poezie „depășită“. Pe de o parte, pot extinde poemele mele, pe planul conținutului, pînă la Palestina și Congo, dar pe plan formal, nu mă pot desprinde de moștenirea poetică a poeziei „clasice“ occidentale, căci atunci aș avea impresia că-mi mutilez propria voce. Este, deci, o chestiune dificilă.
Charles DUCAL s-a născut pe 3 aprilie 1952, la Louvain, într-o familie de agricultori. Regăsim elemente din copilăria şi tinereţea sa de-a lungul întregii opere autobiografice. A făcut studii de filologie germanică la Universitatea Catolică din Louvain. Este poet și prozator. Cărțile sale se concentrează asupra vieții private, dar și asupra vieții sociale, angajate. Începînd din 2006, poemele se deschid asupra lumii din afară, fapt ce se regăseşte tematizat în volumul cel mai recent, De buitendeur (Uşa exterioară, 2014). În ianuarie 2014, este numit primul „Poet Naţional“ al Belgiei, pe o durată de doi ani. A apărut în românește, în antologia de poezie flamandă Cu picioarele pe afară, la Editura Arc, în 2015, în traducerea Doinei Ioanid și a lui Jan H. Mysjkin.
LÖVÉTEI Lázár László: „Poezia și «pielea de găin㻓
1. Cel mai mare poet al tuturor timpurilor, Weöres Sándor, spunea odată așa: termometrul frumuseții este spinarea. Și, într-adevăr, dacă citim o poezie și ni se face „pielea de găină“, putem fi siguri că am citit o POEZIE! Restul – sînt numai texte literare, mai mult sau mai puțin importante din punctul de vedere al istoriei literare…
2. Am văzut mai demult un film postapocaliptic, cu Denzel Washington și Gary Oldman în rolurile principale: The Book of Eli, unde cea mai rîvnită comoară era o CARTE. Sînt convins că poezia (și în general: cultura) este cel mai important lucru, mai ales „în această lume haotică și agitată“!
3. Totul se leagă: dacă citim poezie adevărată, nu mai avem timp de prostii. Pur și simplu devenim oameni mai buni, mai înțelegători, mai toleranți, chiar dacă am început cititul cu unele „prejudecăți“ privind cultura celuilalt…
LÖVÉTEI Lázár László s-a născut în februarie 1972, la Lueta. A absolvit secția de română-maghiară a Universității Babeș‑Bolyai. Este redactor la revista Székelyföld din Miercurea-Ciuc. A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România în 1997, premiul „György Faludy“ în 2000 și Premiul „Tibor Déry“ în 2005. A participat ca traducător la antologiile Bestiarium și Milionarii timpului (amîndouă realizate la Centrul Cultural Arcuș, în 1998 și, respectiv, în 2006).
Cristina ISPAS: „Poezia are grijă să se adapteze“
1. Îmi aduc aminte că îmi plăcuse cîndva definiția lui Carl Sandburg: „Poetry is the journal of a sea animal living on land, wanting to fly in the air“. Dar asta se întîmpla demult și cred că acum aș prefera totuși să merg pe varianta cea mai simplă: poezia e o formă de exprimare. Sînt o persoană introvertită și nu foarte des reușesc, în viața reală, să mă exprim pe cît de rafinat-subtil, sau chiar on point, mi-aș dori. Îmi trebuie foarte mult timp doar pentru a ieși la suprafață, iar atunci cînd, în sfîrșit, o fac, sînt deja prea obosită (și, aș adăuga, dezinteresată) să mai și strălucesc. Cea mai activată la mine este întotdeauna percepția. Iar cum n-am avut nici șansa să‑mi cultiv/dezvolt alte talente, pe care poate le-aș fi avut, cine știe, dacă m-aș fi testat suficient, singura mai la îndemînă a fost poezia.
Pe de altă parte, poezia mai are și un rol important de element disciplinator, pentru mine. Mă ajută să mă pregătesc psihic, în momente cruciale. De exemplu, am scris fetița. mixaj pe vinil (2007) imediat după facultate, ca un omagiu adus bunicilor mei (cei care m-au crescut și pe care i-am iubit enorm) și, mai mult sau mai puțin conștient la momentul respectiv, din nevoia de a mă întări pentru dispariția lor, care inevitabil avea să vină. Și, la fel, am scris rezervația (2011) în momentul în care mă pregăteam să am un copil și imediat după ce s-a născut, perioadă în care bunicii mi-au murit amîndoi, la distanță de cîteva luni unul de altul, iar eu am scris acolo despre viața mea de adult și despre prezentul meu, pentru că asta mai aveam atunci de înfruntat. Următorul volum va fi cumva despre viitor, pentru că am un copil şi mă preocupă mult (pînă la anxietate) lumea în care o să trăiască. Nu atît de explicit, bineînțeles, cum n-a fost nici în cazul celorlalte două.
2. Sigur că deține. Chiar dacă, de obicei, tindem să i-l minimalizăm și să ne gîndim că, vai, ce soartă crudă, poeții se citesc între ei, altfel pe nimeni nu mai interesează. Plus că tindem să ne gîndim automat la soarta poeziei în societatea noastră (săracă, pentru că sărăcia constituie și ea o parte din problemă, cînd vine vorba de orice formă de artă), care nu e neapărat cel mai relevant reper. De fapt, cred că mulți dintre cei care lucrează în domenii cum ar fi publicitate, muzică, cinema etc. citesc poezie și, din ce în ce mai mult, și cei din zona științelor exacte o vor face, și mă refer acum în special la inginerii de software (care lucrează practic pentru toate celelalte domenii) din Occident, care trebuie să rămînă inovativi, dacă vor să-și păstreze supremația în lume. Asta în contextul în care, grație externalizării serviciilor, odată ce au apărut cablurile subacvative de fibră optică, China și India vin tare din spate. Prin urmare, în ideea de a-și dezvolta și latura creativă ceva mai mult, din ce în ce mai mulți dintre ei fie se vor apuca de pictură, fie vor cînta la un instrument, fie vor cocheta cu actoria, fie vor dansa, fie vor scrie poezii.
În plus, poezia are grijă să se adapteze. Cosmina Moroșan, de exemplu, spunea într-un interviu recent că nu mai poate să citească, pur și simplu, poezie (adică să susțină o lectură) și atunci pune și muzică, cît de des poate, pe lîngă lectura propriu-zisă. Probabil e și o intuiție la mijloc, că ar prinde mai bine așa, la un anumit public, și o strategie, mai mult sau mai puțin conștientă, de afirmare a unui nou val. Orice ar fi, important e că poezia rezistă sub o formă sau alta și se reînnoiește periodic.
3. Unul cît se poate de subversiv: să sensibilizeze.
Cristina ISPAS este poetă, autoare a două volume de poezie, fetiţa. mixaj pe vinil (Vinea, 2007) şi rezervaţia (Casa de pariuri literare, 2011). Recent şi-a dat demisia dintr-o corporaţie, unde şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă, şi-a reluat plăcuta activitate de cronicar literar şi pregăteşte un al treilea volum de poezie, care s-ar putea să poarte subtitlul înşelător-optimist viitorul începe azi.
Diana IEPURE: „Gusturile pentru poezia bună se pot educa“
1. Poezia e un mod de a percepe lumea. În ceea ce mă priveşte, poezia înseamnă emoţie, o emoţie concentrată, dusă pînă la extreme. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre efectul vindecător, benefic al scrisului în general şi al scrierii poeziei în mod special. La mine nu funcţionează aşa. Probabil, terapia prin poezie e valabilă mai mult pentru cititorul ei decît pentru poet. După ce scriu, mă simt răvăşită. Exacerbarea inevitabilă mă secătuieşte, nici vorbă de împăcare sau de eliberare de o anumită obsesie, iar cea mai mare dintre obsesiile mele rămîne obsesia scrisului.
2. Pentru unii, cred că da, pentru alţii, infinit mai mulţi – unul insignifiant. Dacă e să ne luăm după rafturile dedicate poeziei în marile librării de la noi şi referindu-ne la poezia ca artă, un loc mai puţin important decît arta gătitului, cea a ceaiului, decît fotografia, decît memoriile vipurilor autohtone, decît literatura motivaţională şi, în fine, decît proza. Poezia nu e comercială, nu aduce venit.
Dar ce să mai vorbim de librării, vedem publicul nostru de poezie în România, atunci cînd se organizează lecturi. Cu mici (chiar foarte mici) excepţii, publicul e format din poeţi, de obicei, din participanţii la lectură. Şi cine dintre poeţii contemporani nu şi-ar dori faima confraţilor din anii ’60-’70 ai secolului al XX‑lea, adevăraţi idoli ai tinerilor acelor vremuri, şi mă refer, de exemplu, la poeţii sovietici care umpleau săli şi erau aclamaţi de sute, chiar de mii de oameni: Voznesenskii, Okudjava, Ahmadulina, Evtuşenko, Rojdestvenskii etc.
Pe de o parte, fenomenul e explicabil: ritmul mult prea alert de viaţă, accesul liber la informaţii şi chiar la evenimente culturale, lansări, lecturi, uneori, în timp real, prin intermediul internetului. Am impresia că publicul contemporan e asemenea unui amant răsfăţat care pierde interesul faţă de fenomen, dacă nu e suficient de intrigat şi ademenit, dacă nu are de trecut suficiente bariere. Cînd omul primeşte, aparent, totul pe tavă, inclusiv cînd e vorba de literatură şi artă, parcă nu mai e dispus să se obosească şi nici nu are de ce sta ore în şir în rînd după o carte de poezie sau nu are de ce să-şi piardă timpul cu un spectacol literar, nici nu mai vorbesc de plata biletului de intrare. În plus, o eventuală empatie cu poezia implică o anumită pregătire, anumite lecturi. Din păcate, la noi, şi din cauza modului de abordare a poeziei contemporane în şcoli, generaţii întregi de tineri şi‑au pierdut interesul şi faţă de lectură, şi faţă de poezie. Chiar dacă o fi adevărat că poezia e predestinată unui public elevat, de nişă, să nu uităm totuşi că gusturile pentru poezia bună se pot educa. În această ordine de idei, tocmai am citit o informaţie despre frecvența cititului la români. Cică 46% dintre compatrioţii noştri n-au citit nici o carte în 2016. Mă gîndesc la ceilalţi 54%. Oare cîtă poezie or fi citit cei din a doua categorie?
3. Cel care a fost dintotdeauna, de liant, şi aici un rol foarte important îl au traducerile. N‑am participat la festivaluri internaţionale de poezie peste hotare, dar am participat în România, i-am urmărit pe colegii mei mai norocoşi şi destul de generoşi, care, odată întorşi de la evenimentele culturale din străinătate, şi‑au împărtăşit experienţa. E fantastic, e extraordinar de frumos. În context, e admirabil efortul celor de la revista Poesis Internaţional, de la noi, de a promova poezia contemporană. Citind chiar un singur număr, îţi poţi face o impresie despre ce şi cum se scrie azi la Stockholm, Belgrad, Paris sau Ankara. Dacă mă gîndesc strict la oamenii de cultură, la poeţi, ei n-au avut niciodată vreo problemă de comunicare, indiferent de ţară, de regimurile de guvernare. Emotivi, sinceri, vulnerabili şi receptivi la cele mai importante probleme cu care se confruntă lumea contemporană, poeţii, prin intermediul poeziei lor, speră s-o facă mai puţin agresivă.
Diana IEPURE este poetă şi traducătoare din rusă. A debutat în 2004 cu volumul de poeme Liliuţa, apărut la Editura Vinea. În 2011, a publicat volumul O sutăcincizeci de mii la peluze, Casa de pariuri literare (Premiul Republica la Salonul Internațional de Carte, 2012, Biblioteca Națională a Republicii Moldova). Poemele i-au fost traduse în neerlandeză, franceză, macedoneană, rusă.
Dezbatere și traduceri de Doina IOANID