Prietenul meu Alexandru Vlad

Pe la mijlocul lui mai, începusem să umblăm cu Gaudeamusul pe la locuinţele profesorilor, dar şi prin parcuri şi pe străzi, unde se întîmpla să ne întîlnim cu grupuri de la alte licee. La o asemenea întîlnire, un băiat de statură mijlocie, cu o claie de păr cîrlionţat şi ochi mici, uşor înclinaţi, m-a întrebat: „Nu cumva eşti prietenul lui Dorel? Eu sînt Vlad“ – şi mi-a întins nişte degete nehotărîte şi o palmă îngustă, parcă făcută să manevreze pixuri şi creioane. Apoi, în vara aceea lungă, prea lungă, după admiteri cemi păruseră şi mai lungi, ne-am intersectat în diferite locuri, salut! salut!, pînă într-o zi, cînd mi-a înfipt arătătorul în piept, undeva în Piaţa „Mihai Viteazu“, lîngă un cilindru cu afişe care există şi astăzi: „Bătrîne, fii atent“, zise, şi scoase un carneţel cu pătrăţele, şi-mi arătă nişte propoziţii scrise îngrijit, nu foarte aplecate, dar greu de descifrat. Se apucă să mi le declame, cu suişuri şi coborîşuri, erau despre o pisică, despre un zid, de – spre un cimitir, nu înţelegeam cum încăpuseră toate, în doi centimetri de text. După care ochii i se făcură şi mai mici, cercetîndu-mă: „Ce zici?“ Nu ştiam ce să zic, nu auzisem […]