Provizorat permanent

Este foarte interesant de urmărit cum şi-au continuat formula specifică prozatorii pe deplin afirmaţi, unii aproape clasicizaţi înainte de 1989, în condiţiile unei libertăţi de exprimare şi de alegere a subiectelor care, pentru unii, a putut părea chiar inhibantă. Ceea ce înainte asigura o audienţă maximă, măcar pentru că ataca unele subiecte tabuizate, care ţineau de trecutul recent, în pliurile căruia se putea citi prezentul frustrant, nu mai poate susţine, acum, un roman. Aşa se face că, cu unele excepţii care ascund un eroic quijotism (cazul Nicolae Breban), mulţi dintre prozatorii de top din timpul comunismului fie şi-au domolit considerabil debitul (Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, D.R. Popescu), fie chiar au căpătat un fel de reticenţă ori măcar reţinere exigentă faţă de scrisul lor, întîrziind să mai iasă pe piaţă cu un nou roman (George Bălăiţă, Ştefan Agopian). Nu mi-e uşor să o plasez într-una din cele două categorii pe Gabriela Adameşteanu, autoare de prim-plan prin titlurile vechi, dintre care Dimineaţă pierdută merită plasată în orice clasament, oricît de auster ar fi el. Ani buni după 1990, autoarea a părut cîştigată cu totul de publicistică, pînă cînd, în 2003, a revenit cu romanul Întîlnirea, care rescria o nuvelă mai veche. Oricum, […]