„How near the truth,
yet how far we seek.
Like one in water crying, «I thirst!»
Like the son of a rich man
wand’ring poor on this earth
We endlessly circle the six worlds.“
Hakuin’s – Song in praise of Zazen
S-ar zice că tema crizei din educaţie este una dintre cele mai frecvent întîlnite în publicistica noastră. Ceea ce frapează, însă, în abordarea ei (chiar şi în raport cu problema aparent înrudită a asistenţei medicale), este un minus de convingere din partea celor care o abordează, care par aproape întotdeauna resemnaţi cu faptul că subiectul acesta nu are nici o şansă să trezească vreun interes cît de cît comparabil cu acela față de scandalurile politice sau financiare sau măcar cît cel față de puţinele teme mai abstracte (corectitudine politică, feminism, conflicte între generaţii, xenofobie sau atitudini pro- şi antiidentitare), pentru care publicul nostru mai are vreun rest de receptivitate.
Înainte de orice, nivelul salariilor este perceput ca infinit mai preocupant decît nivelul educaţiei, deşi legătura indisolubilă dintre cele două ar trebui să fie evidentă, nu numai pentru orice sociolog şi economist, ci şi pentru orice observator cît de cît informat asupra experienţei unor ţări atît de diferite cum sînt Finlanda sau Coreea de Sud. Pe scurt, în ciuda tuturor aparenţelor contrare, nici cele mai luminate segmente ale opiniei noastre publice nu par să fi înţeles încă starea deplorabilă a educaţiei drept ceea ce este, de fapt: Cauza nr. 1 a înapoierii (culturale, economice, politice etc.) a societăţii româneşti actuale.
Experienţa tuturor ţărilor europene sau neeuropene arată că o educaţie de calitate pretinde foarte multe investiţii; iar atîta timp cît „forurile decizionale“ se vor preface că uită acest lucru, România va rămîne pe acelaşi palier de înapoiere de pe care încearcă fără succes să decoleze de peste două decenii şi jumătate.
Ce anume ar trebui făcut şi mai ales ce se poate face, pentru a ieşi din acest blocaj? La prima întrebare, un recent articol al dnei Carmen Muşat („Profesorul – Magister Ludi“, publicat în Observator cultural) a pus punctul pe „i“, evidenţiind inutilitatea valurilor succesive de reforme curriculare neînsoţite de vreun pas spre reformarea statutului social, implicit a calităţii „factorului uman“ chemat să aplice aceste reforme. Că statutul acesta, influenţat în mod decisiv de nivelul salarizării şi, mai general, al investiţiilor Statului, este unul din cele mai scăzute din peisajul nostru social şi că el acţionează ca o adevărată selecţie inversă, extrem de eficientă, a calităţii celor susceptibili să intre în sistem, este, desigur, un secret al lui Polichinelle. (Nu vreau, bineînţeles, să contest existenţa anumitor „dascăli prin vocaţie“, care reuşesc să găsească resursele de dăruire şi pasiune necesare pentru a obţine rezultate de vîrf în această conjunctură exterioară complet nefavorabilă. Doar că, în loc să dea regula, ei reprezintă, după toate aparenţele, mai degrabă excepţiile în cadrul unui personal didactic din ce în ce mai obosit şi mai apăsat de povara activităţilor birocratice şi a rutinei profesionale. Şi într-o conjunctură în care salariile infinit mai atrăgătoare oferite de firmele private au creat, în ultimii ani, o situaţie cu totul nouă, descurajînd orice opţiune pentru învăţămînt, chiar şi pentru cel superior, din partea celor mai bine pregătiţi absolvenţi ai facultăţilor.)
La rîndul ei, o ameliorare rapidă a acestui statut ar presupune intervenţia unei adevărate voinţe politice, voinţă care nu există şi nu poate exista în rîndurile unor politicieni, dispunînd ei înşişi, în imensa lor majoritate, de o educaţie mai mult decît precară.
Pe de altă parte, direcţia fundamentală spre care se îndreaptă eforturile „reformatorilor“ radicali poate fi cel mai bine apreciată după rezultatele deja obţinute în domeniul în care reforma pare deja finalizată – cel al predării limbilor străine: orice contact al elevilor noştri cu literatura şi cu scritorii clasici ai limbilor studiate a fost complet înlocuit prin aşa-zisa abordare comunicaţională a învăţării ei; în loc de Racine, Molière sau Victor Hugo, de Shakespeare, Goethe sau Schiller (cu inestimabilul lor tezaur de gîndire şi de sugestii morale, estetice sau intelectuale), elevii sînt puşi să studieze texte improvizate despre jocuri, timp liber şi entertainment – şi să trăncănească într-un limbaj primitiv şi grotesc, după modelul celui de pe Facebook.
Situaţia pare fără ieşire pe termen scurt, cu atît mai mult cu cît problema în sine a educaţiei, a scopurilor şi a metodelor ei implică (din motive evidente) aspecte şi ramificări ultracomplicate, depăşind cadrul pur organizatoric al unui sistem cum e cel al serviciilor de sănătate şi, trebuie spus, depăşind, de asemenea, nivelul culturii şi pe cel al competenţei „specialiştilor în educaţie“ realmente existenţi la noi. Singura speranţă ar fi o schimbare radicală de atitudine a restului societăţii noastre intelectuale – de la universitari şi cercetători pînă la academicieni şi aşa-numiţii formatori de opinie), care să ducă la o trezire a unor straturi cît mai largi ale societăţii, în ansamblul ei. Pentru aceasta, ar trebui însă ca primii să înţeleagă insuficienţa atitudinii pur reactive a comunicatelor sau a protestelor provocate de simplele excese sau derapaje (de tipul recentelor proiecte de modificare a planurilor învăţămîntului gimnazial prin eliminarea latinei şi dizolvarea istoriei într-un conglomerat de „ştiinţe ale societăţii“), care nu pot fi, în nici un caz, luate drept dovezi ale unei viziuni sau preocupări reale pentru prezentul şi viitorul şcolii, precum şi al societăţii înseşi.
Un fel de Ligă pentru promovarea educaţiei, care să se adauge miilor de ONG-uri şi asociaţii deja existente? O implicare în acest organism a unor intelectuali de renume dispuşi să se angajeze pe termen lung într-o acţiune patronată de personalităţi unanim recunoscute pentru viziunea şi flexibilitatea gîndirii, de tipul academicienilor Solomon Marcus, Alexandru Zub şi Ioan Aurel Pop sau al profesorilor Zoe Petre, Liviu Ornea, Eugen Munteanu, pentru a cita numai aceste nume (în locul „specialiştilor“ anonimi care decid, în prezent, soarta celui mai delicat sector al vieţii sociale din ţara noastră)? Sună, desigur, utopic şi donquijotesc, totuşi s-ar putea să fie imperativul dictat de un minim instinct de conservare şi de spirit de responsabilitate.
Prea multǎ metaforǎ numai pentru a justifica resemnarea și inacțiunea!
Preocuparea pentru un edificiu construit cu atâtea sacrificii n-ar trebui sǎ fie un simplu joc intelectual…
@Moroianu
1) In sfarsit, ati ales un limbaj mai civilizat. Am recitit toate comentariile
si am observat ca am avut un ton civilizat pana la „atacul la persoana”
al dvs. Ba chiar si atunci eu am raspuns „destul de civilizat” …
2) Prefer sa scriu sub nickname; este o problema de optiune personala.
Dar asta nu inseamna sa nu critic unele persoane daca am dreptate !
3) Nu poti demonstra in aceste comentarii unele fapte; problema este daca sunt
sau nu adevarate, ceea ce se poate constata din alte surse in cele mai multe cazuri …
4) Nu cred ca am spus ceva incorect in comentariile mele.
5) Comparatia cu matematica era o metafora !
@profesor
Dacǎ recitiți primul rǎspuns pe care vi l-am dat, ați vedea cǎ l-am scris cu o realǎ considerație, ca unei persoane cu care se poate purta o discuție utilǎ, încercând sǎ vǎ conving de câteva confuzii evidente pe care mi se pǎrea cǎ le fǎceați în el. Nu numai cǎ n-am reușit, dar mi-ați și dat un al doilea rǎspuns, mustind de proastǎ dispoziție și autosuficențǎ, în care, prin aluzia la “lipsa de educație a politicienilor”, prezentatǎ ca o obiecție, îmi demonstrați cǎ n-ați citit cu atenție articolul pe care inițial l-ați declarant “foarte bun” ̶ și ca o culme a curtoaziei, vǎ exprimați preferința pentru “comentariile scurte”! Dacǎ mǎcar n-ați fi avut lipsa de gust de a reveni la criticarea, sub protecția anonimatului, a doamnei Zoe Petre!… (Probabil, n-aș mai fi perseverat nici eu într-un schimb de mesaje care promiteau sǎ nu ducǎ la nimic bun.)
*
În realitate, chestiunea postǎrilor sistematice cu nickname-uri este mai complexǎ decât
pare. Nu mǎ refer la postǎrile ocazionale, ale unor persoane care prin însuși nick-ul ales (“Gina”, “Gabi”, “Mircea”, șamd) sugereazǎ o prezențǎ episodicǎ și pur întâmplǎtoare în acest spațiu virtual. Evident nu acesta este cazul Dvs: odatǎ fiindcǎ ați reușit de mult sǎ vǎ impuneți prin comentarii având o evidentǎ ținutǎ și coerențǎ, pe de altǎ parte, fiindcǎ însuși pseudonimul “profesor” exprimǎ o anumitǎ opțiune pentru obiectivitate și desigur, preocupare pentru problemele acestei profesii.
*
Şi atunci? Ei bine, vǎ sugerez, fǎrǎ niciun pic de intenție polemicǎ, sǎ analizați ceva mai profund implicațiile neindicǎrii identitǎții reale a celui care scrie cu o constanțǎ atât de mare cum este a Dvs, fie și în postura atât de modestǎ de “simplu” forumist… Dupǎ mine, metoda asta, chiar înțeleasǎ ca preferințǎ pentru “adevǎrul impersonal”, duce la o indiscutabilǎ sastisealǎ și plafonare a imaginației forumistului însuși: numele face totuși prea mult parte din noi, pentru a putea fi înlocuit fǎrǎ consecințe cu o simplǎ mascǎ, oricât de aparent obiectivǎ!
Ca sǎ nu rǎmânem la generalitǎți: dacǎ ați fi semnat sub numele real, sunt probabil cel puțin 50% șanse sǎ nu vǎ mai fi coborât pǎnǎ la atacurile repetate la adresa d-nei Petre. Iar asta nu din teama de eventuale consecințe, ci fiindcǎ, luându-vǎ mai mult în serios, ați fi putut sesiza derizoriul în care aruncați discuția despre educație folosindu-vǎ de ea drept pretext pentru a vǎ exprima o atât de irelevantǎ idiosincrazie…
Sau haideți sǎ ne gândim la cazul personajului care semneazǎ “lucid” – iarǎși un ins cu o pregǎtire și inteligențǎ mult peste medie. Dacǎ domnul în chestiune ar fi ales de la bun început sǎ-și dea numele adevǎrat, oare nu credeți cǎ s-ar fi plictisit demult sǎ repete cu o perseverențǎ demnǎ de o cauzǎ mai bunǎ injuriile la adresa propriei țǎri, pe care, cu cinismul adolescentin generat de pavǎza anonimatului, nu rateazǎ nicio un prilej de a o ortografia “rrromânika”, tot așa cum nu-l rateazǎ nici pe cel de a-și exprima ura patologicǎ fațǎ de Regele Mihai?
*
PS
Da, în matematicǎ știe toatǎ lumea cǎ existǎ probleme care nu au soluții. Numai cǎ insolubilitatea lor nu se afirmǎ doar (asta ar fi o concesie prea mare fǎcutǎ comoditǎții și lenii intelectuale), ci se DEMONSTREAZǍ. La Dvs, simpla afirmație decurge, mǎ tem, din lipsa atașamentului suficient de profund, pentru domeniul fațǎ de care, datoritǎ anonimatului, susțineți tot fǎrǎ demonstrație cǎ ați fi fǎcut atât de multe…
@Liviu Ornea
Aștept cu mult interes textul Dvs pe tema educației, o temǎ ale cǎrei diverse aspecte punctuale le-ați tratat de atâtea ori (și cu maximǎ competențǎ) în paginile acestei reviste. Cu titlu de opinie personalǎ, aș observa cǎ situația este in prezent mult prea complicatǎ pentru a ne putea permite sǎ reluǎm de fiecare data discuția de la zero.
—
Insuficiența “soluțiilor vizionare” (în realitate, doctrinare și fantasmagorice) la care vǎ referiți a fost demonstratǎ cu toatǎ claritatea în articolul lui Carmen Mușat “Profesorul – Magister Ludi” din nr. 810 al Observatorului, articol care a și constituit de fapt punctul de plecare al considerațiilor mele. “Nimic nu se va schimba în mod fundamental,” afirma autoarea acestui articol, “dacă vom schimba doar ‘arhitectura curriculară’ şi ‘obiectivele specifice măsurabile’, iar profesorii vor rămîne aceiaşi.”
Aceastǎ luare în considerare a “factorului uman”, pe care toate abordǎrile tehniciste îl ignorǎ cu atâta dezinvolturǎ, mi se pare cǎ este și nodul problemei. Pentru cǎ opusul mǎsurilor “vizionare și macro” nu-l reprezintǎ mǎsurile punctuale și minimaliste, ci mǎsurile destinate sǎ schimbe calitatea absolvenților care aleg cariera didacticǎ. Iar aici evident cǎ nu existǎ nicio șansǎ de schimbare în bine, atâta timp cât continuǎm sǎ ne resemnǎm cu scandaloasa subfinanțare a învǎțǎmântului. Subfinanțare pentru care toate discuțiile bizantine despre programe și reforme nu reprezintǎ, dupǎ caz, decât simple alibiuri sau perdele de fum.
PS Metaforic vorbind, termenul de „Magister Ludi” mi se pare deosebit de fericit ales ca apelativ al profesorului, deoarece, efectiv, elevii sunt materia primǎ, factorul eminamente pasiv, care trebuie trezit la viața spiritului, iar profesorii ̶ factorul activ, „vrǎjitorii” care realizeazǎ sau nu aceasta mutație. (Pentru cǎ de o mutație e vorba aici, iar atâta timp cât ea nu s-a produs, nu elevii trebuiesc acuzați pentru faptul ca au rǎmas ceea ce erau în stadiul „natural” ̶ niște simple viețuitoare debusolate, supuse celor mai pernicioase influențe din partea societǎții, amatoare sǎ se „descurce”, sau vorba „Omului din subteranǎ”, sǎ-și „caute un loc cǎlduț încǎ de pe la 20 de ani”.)
@Moroianu
Parca v-ati caracterizat pe dvs in comentariul anterior: nu aveti umor, nu acceptati nicio
critica a textului dvs, nicio alta idee si insistati pe fleacuri (ca cel cu Plesu,
care, indiferent de parerea dvs, ramane un om de cultura spre deosebire
de derbedeii care l-au atacat; intr-adevar, am uitat de acel incident dar consider
ca am avut o pozitie cinstita).
In privinta analizarii unei situatii sunteti departe de orice solutie si nici macar nu ati
incercat in trecut sa faceti ceva pentru educatie si cercetare. Aici am facut incomparabil
mai mult ca dvs (scuzati lipsa de modestie, dar atacul la persoana dvs l-ati facut si trebuie
sa ma apar). Eu nu sunt persoana publica ca sa semnez cu numele real; oricum si dvs
ati semnat chiar cu mai multe „nickname’s” si ati atacat persoane cu nume si prenume …
Dupa spusele dvs orice problema are o solutie !!! Parca erati si matematician …
Si ma acuzati pe mine ca nu pot face o analiza reala ! Sa priviti de sus pe cineva care
intr-adevar a incercat (si a reusit partial) sa faca ceva pentru educatie si cercetare mi
se pare cel putin „neserios”. Fara sa-i schimbam pe politicieni prin alegeri sau prin
convingerea lor ca educatia este importanta intr-adevar nu se poate face mare lucru.
Acesta era (evident) sensul afirmatiei mele ca nu stiu ce putem face !
In sfarsit, „oscilatiile morale” ale dnei Zoe Petre nu mi se datoreaza; eu n-am facut decat sa
remarc ca nu mi se pare o persoana potrivita pentru o comisie de educatie si invatamant.
Oare ce v-a suparat atat de tare ? Nu-i adevarat ce spun eu sau v-ati suparat ca v-am
criticat propunerea ?
A scrie mult despre o tema nu inseamna analiza reala …
Așteptând-o pe Mǎriuța…
============================
Dvs, domnule “profesor”, nu aveți gustul analizǎrii reale a unei probleme, ci doar pe cel al verdictelor în stil cenușiu-școlǎresc.
*
Fiind lipsit de umor și uzat de urmǎrirea posturilor de televiziune între care faceți nelipsita Dvs împǎrțire în Alb-Negru, nu vǎ dați seama cât de rizibilǎ este postura de profesor care discutǎ problema educației, dar “nu știe” ce se poate pentru a o scoate din actuala stare de neinvidiat.
*
Memoria scurtǎ vǎ împiedicǎ sǎ vǎ amintiți momentul de acum doi ani în care militați pentru mitingul în favoarea lui Pleșu, “linșat mediatic” de un derbedeu-prezentator, pe care încercase la rândul lui sǎ-l linșeze în limbajul derbedeilor.
*
Iar lipsa simțului autocritic ̶ sǎ percepeți imoralitatea folosirii unui nickname în atacarea unei personalitǎți cu nume și prenume!
*
În încheiere, vreau sǎ-mi exprim preferința netǎ pentru comentariile Mǎriuței, care mǎcar este dialectic bine antrenatǎ la școala neo-marxistǎ parizianǎ, și nici nu atacǎ pe nimeni. (Probabil amintindu-și cǎ soțul e iute la mânie, iar vacile greu de muls…)
Vă mulțumesc, domnule Moroianu, pentru includerea numelui meu în lista pe care (ca exercițiu intelectual, desigur) o propuneți.
Sînt, evident, de acord cu diagnosticul pe care îl stabiliți și care își conține, împlicit, tratamentul.
Mă gîndesc că, pe termen scurt și mediu, ce se poate face – fără bani mulți și fără implicarea majoră a ministerului – e pregătirea mai bună a profesorilor. Ar fi de ajuns să se schimbe un pic planurile de învățămînt ale facultăților care pregătesc profesori (mai multe cursuri de didactica domeniului, măcar ca opționale, de exemplu) și/sau să se reia, foarte serios, programe de perfecționare a profesorilor (aici, e drept, ministerul ar trebui să se implice stopînd buticurile care se ocupă, acum, de așa ceva).
Mărturisesc că, deocamdată, sînt adeptul soluțiilor locale, punctuale. Nu am deloc încredere în vizionari și în soluțiile lor macro care presupun schimbarea legislației, „atragerea de fonduri” etc. Uitați-vă cum treneează proiectatul master didactic (prevăzut încă din legea 1/2011) care ar fi trebuit sa rezolve problema formării profesorilor.
Sper să revin cu un articol mai amplu pe tema asta.
@ Moroianu
Eu am fost macar corect cand am spus ca nu stiu. A vorbi (sau scrie) mult fara sa spui
nimic este mult mai grav ! Iar cu Zoe Petre am dreptate; despre
Plesu n-am spun nimic vreodata. Si de facut am facut mult atunci cand
s-a putut face …
* A lua „pozitie impotriva masurilor proaste din educatie” nu inseamna nici pe departe a intelege rolul si importantza educatiei.
* A vitupera impotriva pretinselor „televiziuni de taraba” echivaleaza cu a nega nivelul jalnic al TUTUROR televiziunilor… aplicand cunoscutul principiu: „Coruptii nostri sunt mai putin corupti decat coruptii lor”.
* A o desfiinta pentru motive de pesedism pe d-na Zoe Petre dupa ce ai fost adeptul neconditionat al mediocritatii si autovictimizarii fostului ministru fesenist Andrei Plesu este dovada celei mai crase lipse de obiectivitate (si de umor).
* A vorbi despre educatie pentru a ajunge la concluzia „Nu stiu ce trebuie facut” inseamna a-ti risipi propriul timp (si pe al
eventualilor interlocutori).
Da, Profesorul Solomon Marcus merita toata aprecierea noastra !
Dar este greu sa fii un optimist ca Solomon Marcus …
Chiar nu stiu ce putem face, de aici pesimismul meu …
Explicatie: Au fost si sunt mereu luari de pozitie ale unor grupuri corecte
de profesori si cercetatori in diverse probleme de invatamant si
cercetare, pozitii care nu au ajuns sa fie (toate) publice fiindca faceau
parte din reuniuni de lucru legate de respectivele probleme. Din pacate,
decizia finala a fost mereu luata de oamenii politici care, daca nu au
rasturnat complet concluziile, macar au lasat o poarta pentru impostorii
pe care se sprijineau si de care erau sprijiniti ! Si mai adaugati si furturile …
Deci nu este adevarat ca nu s-a luat pozitie impotriva masurilor proaste
din educatie si din cercetare, doar ca „finalul” a apartinut mereu politicienilor !
Rezulta clar (zic eu) din precedentul comentariu ca cei mai multi oameni
politici nu au educatie … Prefer comentariile scurte.
Si, totusi, o adaugire: de la Solidaritatea Universitara si CDR la PSD (sau PC) este o
cale atat de lunga …
Inca o varianta a comentariului inca nevalidat:
===================
Domnule @profesor, Va multumesc pentru aprecierea articolului, dar ma tem ca formularile lui n-au avut nici pe departe claritatea necesara pentru a declansa fie si inceputul vreunei discutii.
Ca dovada primele Dvs doua Observatii: incepeti prin a sustine ca „fara politicieni nu putem actiona” (Observatia nr. 1), desi eu credeam ca explicasem de ce, din nefericire, de la politicienii actuali nu avem nimic bun de sperat cu privire la ameliorarea nivelului general al educatiei.
Pentru ca in Observatia nr. 2 sa dati asupra acestor politicieni un verdict la fel de pesimist ca si al meu (axat pe defectele lor morale, din care nu mentionati si lipsa oricarei educatii demne de acest nume).
Din conjunctia acestor doua Observatii ar rezulta ca situatia este absolut fara iesire, asa cum, PE TERMEN SCURT, ea si este de fapt. Deci nici n-ar trebui sa mai discutam, decat in obisnuitul stil al lamentarilor inutile.
In realitate, intre politicienii iresponsabili si masa alegatorilor care se lasa manipulati de ei mai exista disverse paturi intermediare de oameni cat de cat educati, terminand cu corifeii „societatii civile” (din multe privinte la fel de egoisti si lipsiti de patriotism ca si politicienii) si bineinteles trecand prin reprezentantii Universitatilor si ai Institutelor de cercetare. Acestia ar fi cei care ar trebui dupa parerea mea:
1) Sa inteleaga ei insisi, intr-un cat de subtire segment al lor, ca educatia deficitara a majoritatii populatiei nu este UNA din explicatiile, ci EXPLICATIA inapoierii tarii noastre pe diverse planuri (social, economic, politic si cultural; ca un fapt divers, mentionez ca insusi titlul complet al articolului meu fusese
SECRETUL INAPOIERII STRUCTURALE: „Reformare” in loc de finantare a educatiei.)
2) Sa inceapa o campanie de sensibilizare sistematica a unor cercuri cat mai largi ale opiniei publice cu privire la acest adevar atat de simplu. (Sensibilizare care daca ar reusi ar atrage automat si o anumita trezire la realitate, fie si din simplu oportunism, a politicienilor insisi.)
Ramane Observatia Dvs nr 3 – o obiectie la adresa unei personalitati cu ale carei optiuni politice putem sa nu fim de acord, dar de utilitatea implicarii careia intr-un eventual grup (oficial sau neoficial) de lucru pe tema educatiei am motive serioase sa fiu in continuare convins. (Evident „televiziunile de mahala” nu constituie un argument adecvat in transarea acestei chestiuni.)
Lista mea de personalitati avnd pregatirea si discernamantul necesare pentru a contribui la iesirea din acest impas era bineinteles cu totul incompleta: din ea lipseau numele renumitilor profesori Octavian Stanasila, Alexander Baumgarten, Adrian Muraru sau Andrei Cornea. Dar nu trebuie sa fiti ingrijorat nici de absentza lor, nici de prezentza d-nei profesor Zoe Petre pe aceasta lista improvizata: totul era un joc intelectual, pentru a uita o clipa de punctul mort (inclusiv in planul discutiilor propriu-zise) in care ne aflam…
Ma tem ca singurul efect va fi cel deja obtinut prin omagiul involuntar adus Profesorului Marcus, disparut la o saptamana de la aparitia „listei”.
Va multumesc pentru aprecierea articolului, dar ma tem ca formularile lui n-au avut nici pe departe claritatea necesara pentru a declansa fie si inceputul vreunei discutii.
Ca dovada primele Dvs doua observatii: incepeti prin a sustine ca „fara politicieni nu putem actiona” (Observatia nr. 1), desi eu credeam ca explicasem de ce, din nefericire, de la politicienii actuali nu avem nimic bun de sperat cu privire la ameliorarea nivelului general al educatiei.
Pentru ca in Observatia nr. 2 sa dati asupra acestor politicieni un verdict la fel de pesimist ca si al meu (axat pe defectele lor morale, din care nu mentionati si lipsa oricarei educatii demne de acest nume).
Din conjunctia acestor doua Observatii ar rezulta ca situatia este absolut fara iesire, asa cum, PE TERMEN SCURT, ea si este de fapt. Deci nici n-ar trebui sa mai discutam, decat in obisnuitul stil al lamentarilor inutile.
In realitate, intre politicienii iresponsabili si masa alegatorilor care se lasa manipulati de ei mai exista disverse paturi intermediare de oameni cat de cat educati, terminand cu corifeii „societatii civile” (din multe privinte la fel de egoisti si lipsiti de patriotism ca si politicienii) si bineinteles trecand prin reprezentantii Universitatilor si ai Institutelor de cercetare. Acestia ar fi cei care ar trebui dupa parerea mea:
1) Sa inteleaga ei insisi, intr-un cat de subtire segment al lor, ca educatia deficitara a majoritatii populatiei nu este UNA din explicatiile, ci EXPLICATIA inapoierii tarii noastre pe diverse planuri (social, economic, politic si cultural; ca un fapt divers, mentionez ca insusi titlul complet al articolului meu fusese
SECRETUL INAPOIERII STRUCTURALE: „Reformare” in loc de finantare a educatiei.)
2) Sa inceapa o campanie de sensibilizare sistematica a unor cercuri cat mai largi ale opiniei publice cu privire la acest adevar atat de simplu. (Sensibilizare care daca ar reusi ar atrage automat si o anumita trezire la realitate, fie si din simplu oportunism, a politicienilor insisi.)
Ramane Observatia Dvs nr 3 – o obiectie la adresa unei personalitati cu ale carei optiuni politice putem sa nu fim de acord, dar de utilitatea implicarii careia intr-un eventual grup (oficial sau neoficial) de lucru pe tema educatiei am motive serioase sa fiu in continuare convins. (Evident „televiziunile de mahala” nu constituie un argument adecvat in transarea acestei chestiuni.)
Lista mea de personalitati avnd pregatirea si discernamantul necesare pentru a contribui la iesirea din acest impas era bineinteles cu totul incompleta: din ea lipseau numele renumitilor profesori Octavian Stanasila, Alexander Baumgarten, Adrian Muraru sau Andrei Cornea. Dar nu trebuie sa fiti ingrijorat nici de absentza lor, nici de prezentza d-nei profesor Zoe Petre pe aceasta lista improvizata: totul era un joc intelectual, pentru a uita o clipa de punctul mort (inclusiv in planul discutiilor propriu-zise) in care ne aflam…
Foarte bun articolul ! Am (totusi) trei observatii:
1) Fara politicieni nu vad cum putem actiona oricat am avea o „liga” sau alta organizatie.
2) Cum putem sa-i convingem pe politicieni sa aprobe fonduri pentru dezvoltarea unui
invatamant (adevarat bun) asa cum il descrieti dvs, cand in mod evident tot comportamentul
oamenilor politici (in general) este acela de a „ocoli” corectitudinea: imbogatirea prin hotie
si nu prin activitati legale, obtinerea diplomelor prin frauda sau plagiat in loc sa invete si sa
munceasca pentru acestea, sprijinirea unor televiziuni de mahala in loc de televiziuni cu
programe normale, etc. Chiar daca am avea un Spiru Haret nu l-ar numi si cu atat mai putin
l-ar sprijini daca, din greseala, l-ar numi !
3) Doamna prof Zoe Petre nu cred ca ar fi trebuit sa fie pe lista dvs de exemple: este suficient
ça argument faptul ca si-a facut deseori aparitia la acele televiziuni de mahala de care aminteam,
ca sa nu mai amintim ce spunea …
Dar cu dreptul de vot ce propunere aveti, stimate DB?
Sa mai cheltuim degeaba pentru a-i mai consulta si pe semi-analfabetii de la munca de jos, sau sa introducem si aici rationalizarile necesare?
Nu mai merge cu invatamant in turma trebuie facute selectii de cat mai de timpuriu si mers cu cei care pot si vor. Ceilalti la munca (de jos), nu mai cheltuiti degeaba cu ei.
Iata un articol care spune limpede care e situatia invatamantului in tara noastra
si care spune raspicat ca trebuie actionat. Propunerile de la sfarsitul articolului
sunt foarte bune si ar trebui sa nu sune „utopic şi donquijotesc”.
Daca nu gasim o personalitate ca Spiru Haret, careia sa ii asiguram si autoritatea
institutionala pe langa cea personala, macar un colectiv bine alcatuit sa-si asume aceasta misiune
si sa fie investit cu autoritate.
Numele pe care le propune Mihnea Moroianu ar trebui sa fie acceptate de toata lumea,
daca si acesti profesori si-ar asuma misiunea. Unul dintre ei ne-a parasit chiar astazi,
cel care ar fi putut sa dea numele unei „Ligi pentru promovarea educatiei”.
Astazi a venit vestea foarte trista ca Domnul Profesor Marcus ne-a parasit.
E un gol pe care nu-l poate umple nimeni.
Dansul a fost un model si in privinta luptei permanente pentru asezarea corecta
a invatamantului in Romania. Indemnurile pe care le-a dat ar trebui sa ne fie vii
in minte si daca nu putem face tot ce dansul propunea, macar exemplul sau de abnegatie,
bunacredinta si pasiune sa ne propunem sa-l urmam!
Un articol al unui cunoscător și excelent analist al situației limită în care se află școala noastră pe toate segmentele ei. Profesorul Moroianu are câteva propuneri pentru a depăși actuala stagnare. Salvarea nu este în legi, regulamente…și nici în aruncarea de bani puțini, care să ajungă la toți .