După o biografie critică-reper a lui M. Blecher (dublată de o excepțională ediție critică a operei blecheriene, apărută chiar în aceste zile), Doris Mironescu, afirmat anterior ca un comentator de finețe al actualității literare, surprinde cu un volum despre secolul al XIX-lea și memoria sa literară. Interesul pentru această zonă, relativ neglijată o vreme de criticii douămiiști, dar redescoperită progresiv, este explicat într-un Argument. La originea cărții ar sta, pe lîngă cursurile și seminariile de literatură pe care autorul le-a ținut vreme de 13 ani la Literele ieșene, o bursă postdoctorală de cercetare în Germania despre literatură ca discurs ideologic în generația junimistă (2011-2012). Bursa în speță a fost asociată cu participarea la un grup de lucru organizat de profesoara Michèle Matusch la Institutul de Romanistică al Universității Humboldt din Berlin, iar „cercetările domniei sale legate de memoria culturală și amintirea estetică au fost – ține să precizeze Doris Mironescu – un catalizator al studiilor mele asupra Junimismului și pașoptismului, deschizîndu-le către literatura contemporană. Explorînd retorica apartenenței, modurile de constituire a canonului literar și lecturile trecutului în epoca actuală, am fost împins să aduc laolaltă toate aceste teme aparent divergente prin înțelegerea literaturii ca mediu al constituirii, circulației și mutațiilor memoriei culturale. Iar secolul al XIX-lea românesc, socotit prin tradiție neofertant pentru cercetarea literară modernă, s-a revelat brusc ca zona cea mai bogată pentru discutarea unui punct esențial de inflexiune a legăturii literaturii cu lumea în care și pentru care este scrisă. În cele din urmă, cartea de față poate fi citită […] și ca un manifest pentru înțelegerea literaturii ca o formă de discurs asupra societății, un discurs lipsit de inocență, de privilegii ieșite din comun, dar în nici un caz lipsit de relevanță și de impact“.
Deplorînd caracterul „neofertant“ al secolului al XIX-lea pentru cercetarea literară modernă, confratele ieșean are și n-are dreptate; modernizarea studiilor aplicate epocii romantice a fost stimulată la noi, în urmă cu cîteva decenii, prin studiile profesorilor Paul Cornea, Mircea Anghelescu și ale cîtorva discipoli. Că n-a prins suficient cheag e o altă discuție și poate ar fi bine să ne întrebăm de ce. După cum, poate, ar fi bine să ne întrebăm în ce fel se explică, după 2005, revival-ul ficțiunii istorice autohtone centrate pe secolul al XIX-lea. Stimulative, răspunsurile lui Doris Mironescu fac obiectul secțiunii finale a prezentului volum, „Nostalgie, ironie și rescriere postcanonică“, și a capitolelor asociate: „Spre secolul romantic. Memorie postcanonică în romanul anilor 2000“ și „Ruine domestice, ruine sălbatice: de la Alecsandri la Ioana Bradea“. N‑aș spune nici că avem de-a face cu un „manifest“ pentru resocializarea literaturii; cel puțin în privința generațiilor mai noi, Doris Mironescu bate, după părerea mea, la uși deschise, iar manifestul său e mai degrabă o pledoarie subtilă și convingătoare. Publicate în diverse periodice academice, studiile din cuprins au fost substanțial rescrise, calibrate, adică, nu doar pentru export, ci și pentru uzul unui public autohton avizat. Rezultatul nu are, în consecință, aspectul unei colecții de studii disparate, ci al unei construcții bine gîndite și relativ unitare (e adevărat, cu multe piese lipsă din puzzle). Chiar dacă grila teoretică aplicată riscă, în anumite momente, să pară ușor desprinsă de concretul istoric, calitatea interpretării face ca propunerile să fie demne de luat în seamă, iar aplicațiile – revelatoare și stimulative.
Nu avem de-a face cu o atitudine regresivă, nostagică în raport cu secolul investigat; dimpotrivă, formația și morbul actualității îl fac pe Doris Mironescu să tragă mereu secolul romantic către prezent, pe două căi principale. Una dintre ele este cea teoretică: pe lîngă referințele germane de dată relativ recentă, sînt convocate, pe aceeași linie a politicilor identității, nume ca Jean Starobinski, Antoine Compagnon, Franco Moretti, Ann Rigney, Jean-Luc Nancy, Anthony D. Smith, Balász Trenczényi, Alex. Drake-Francis; lipsește, curios, Paul Ricoeur, o referință greu de evitat… Cealaltă are în vedere aducerea secolului al XIX-lea în modernitate și postmodernitate, prin intermediul incidențelor sale în opere literare mai noi. În felul acesta, deconstruirea ironică a dogmatismului stalinist din Supraviețuirile lui Radu Cosașu se întîlnește, în oglinda individualismului antiutopic, cu subversiunea lui Caragiale la adresa demagogiei naționalismului liberal; iar ruinele elegiac înstrăinate ale pașoptiștilor, umanizate cotidian în Amintirile… lui Creangă, devin relicve de epocă spectrale și enigmatice în romanele postcomuniste ale unor Petre Barbu, Dan Lungu, Bogdan Suceavă sau Ioana Bradea. Actualizările sus-amintite nu sînt forțate, ci convocate inteligent de un spirit echilibrat, mefient față de suprainterpretări și excese polemice, intim familiarizat, în plus, cu istoria literară a secolului al XIX-lea autohton.
La antipod față de mentalitatea intelighenției pașoptiste, pentru care memoria istorică servea edificării unei comunități naționale (inclusiv prin intermediul literaturii), conceptul de memorie postcanonică, propriu postmodernității, se dovedește a fi un operator eficient: deși distant, deziluzionat, suspicios în raport cu scenariile triumfaliste, el nu e lipsit de o dimensiune recuperatoare. Nu altfel se raportează criticul însuși la secolul investigat: lucid-recuperator, fără pretenții maximaliste, dar cu responsabilitate intelectuală. În prelungirea observațiilor prudente ale lui Doris Mironescu, înclin să văd în acest revival al memoriei secolului al XIX‑lea în romanul românesc un efect al epuizării mentalității de sfîrșit al istoriei, pe care euforia globalizării postmoderne de după 1989 s-a străduit s-o acrediteze. Și, implicit, o epuizare a minimalismului, a micilor istorii personale, a biografismelor posttraumatice și a autoficțiunii juvenile.
I s-ar putea obiecta autorului faptul că trage prea mult spuza secolului romantic pe turta secolului al XX-lea. Sau că, dincolo de eseul (notabil) despre amfibologia identitară a lui Alecu Russo și de secvențele despre poeții politici ai ruinelor (cu pacifismul lui Grigore Alexandrescu în contra belicosului Mircea), pașoptismul cam lipsește din meniu. Cititorul se simte adesea, într-adevăr, laissé sur sa faim. Cele mai valoroase contribuții rămîn, în opinia mea, studiile despre Ion Creangă și „ficțiunea publicului“, despre ontologia lirică a atitudinii față de ruine la Macedonski (Hinov) și Eminescu (Memento mori), despre insolitarea modernă a basmului din Călin. File din poveste, despre relativismul moral balcano‑oriental din ultimele proze caragialiene (Kir Ianulea, Abu Hassan, Pastramă trufanda) și despre strategiile retorice ale autorității în discursul public al lui Titu Maiorescu, privit ca „supervizor al unei culturi naționale“, cu o eficiență polemică și pragmatică neegalată. Toate aduc schimbări discrete, dar eficiente de perspectivă. Nu-i vorbă, și pașoptismul beneficiază de relecturi incitante; o atenție particulară merită, spre exemplu, considerațiile despre felul în Alecu Russo, Grigore Alexandrescu sau Vasile Alecsandri percep identitatea autohtonă ca niște înstrăinați în vilegiatură, prin grila reprezentărilor romantic-livrești occidentale. Ruptura identitară are, în cazul lor, implicații dintre cele mai profunde, cu efecte literare notabile îndeosebi la Russo. Partea leului în volum o dețin, totuși, junimiștii Creangă, Caragiale, Eminescu și, într-o anumită măsură, Titu Maiorescu. Humuleșteanul e privit ca un regizor abil, care atrage publicul elitist al Junimii – cu ironică umilință – pe propriul teritoriu: teritoriul specific al unei erudiții rural-regionale în care însă „țărănia“ se deschide spre universalitate, sfidînd poncifele solemne. Autorul pare să rateze, în schimb, miza pedagogică a capitolului III din Amintiri…, unde Creangă pledează cauza reformei junimiste. În studiul despre ultimul Caragiale observă corect faptul că, în răspăr cu orice naționalism etnic, scriitorul „inspectează“ identitatea culturală locală „dinspre latura balcanică, relativizînd-o și punîndu-i sub semnul întrebării obsesiile“ (foarte fină e interpretarea pusă sub semnul fotografiei berlineze, în costum de arnăut pe fundalul unei biblioteci; nu sîntem departe de o utopie balcanică a cărții). Fără a-l contrazice pe Doris Mironescu, prefer să văd în acest amoralism balcanic, asumat ca înțelepciune relativistă a vieții, perspectiva unui deziluzionist: în majoritatea prozelor caragialiene, personajele își construiesc iluzii pe care în cele din urmă realitatea le distruge, nemilos.
Deși relativ succinte, eseurile despre Eminescu și Macedonski propun reinterpretări cu bătaie lungă. Nu mi se pare deloc banală observația potrivit căreia reveria antică (romană) din poemul Hinov – stimulată de contemplarea ruinelor castrului de la Cochirleni, în perioada cînd Macedonski era prefect liberal în județul Silistra Nouă – se deschide spre o „profesiune de credință în favoarea versului liber, a drepturilor poeziei la invenție și autonomie, conferite de legatul Antichității latine“, stimulată de un cult vitalist al energiei și al forței. Ca și aceea potrivit căreia, în eminescianul Călin…, ceremoniile amoroase ale oamenilor și gîzelor „actualizează mitul sau cel puțin îl reamintesc“, iar poemul modern „exprimă conștiința melancolică, dar și superior ironică a acestei reamintiri“. Inclusiv gestul „regîndirii“ strămoșilor la Eminescu (în Memento mori) are un caracter strict individual; nu comunitar. Reflex al unei conștiințe de învinși ai istoriei (imaginea Daciei e, în cel mai înalt grad, relevantă), poezia va fi înțeleasă, în consecință, ca „simbolul însingurării și înstrăinării eroului de comunitate, și nu locul reafirmării colectivității naționale, care dispare într-o zare mitologică, pentru a nu fi reativată decît […] cu ajutorul imaginației și al devotamentului individual pentru cauza trecutului“.
În cea de-a doua secțiune a cărții, dedicată recuperărilor moderne, eseul despre Hronicul măscăriciului Vălătuc al lui Al. O. Teodoreanu, valorizat printr-o interpretare politică (a eroismului culinaro-erotic ca „naționalism gastronomic“), e o contribuție notabilă. Ca și studiul vecin, despre perpetuarea mentalității secolului al XIX-lea în concepția lui G. Ibrăileanu despre clasicismul românesc. Simți totuși lipsa unei secvențe despre Mihail Kogălniceanu, al cărui rol în construirea unei identități naționale şi europene s‑a manifestat, în perioada prepașoptistă, inclusiv prin intermediul reformei gastronomice, asociată celei literare și la care a pus umărul împreună cu amicul Costache Negruzzi. Sau a unui text despre „memoria vie“ la Ion Ghica – un alt om-cheie al secolului al XIX-lea.
Meritoriu în destule privințe (începînd chiar cu faptul existenței sale!), capitolul despre romanul anilor 2000 și memoria secolului al XIX-lea devine pe alocuri frustrant. Cele doar cîteva rînduri despre Zilele regelui de Filip Florian ratează miza profundă a romanului: reveria genealogică, protagonistul Joseph Strauss, dentistul lui Carol I, fiind un strămoș al autorului (pe linia Strauss/Struțeanu), iar Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști e expediat într-o enumerare. Relevante, deși succinte, sînt, în schimb, considerațiile despre Hotel Universal de Simona Sora, Întîlnire la Kosstanza de Liviu Radu, Viețile paralele de Florina Ilis sau dipticul Ioanei Pârvulescu, Viața începe vineri și Viitorul începe luni. Chiar dacă nici spiritul de geometrie nu-i lipsește, iar atenția la contexte e mereu inclusă, Doris Mironescu se simte cel mai în largul său atunci cînd dă frîu liber spiritului de finețe prin analize de texte, intertexte și subtexte, identificînd centrii nervoși ai operelor și dezvoltîndu-și ipotezele pînă la reconstruirea unor imagini de ansamblu. Cadrul conceptual i-l oferă, de fiecare dată, hermeneutica memoriei culturale și a conștiinței comunitare, alimentată de o bibliografie internațională validă și de o reflecție personală autentică. Exemplele alese pun în evidență o alienare progresivă – tipic modernă – a individului față de comunitatea tradițională. Agravat progresiv odată cu procesul modernizării sociale, procesul este urmărit pînă la simulacrele contemporane, în care trecutul supraviețuiește ca artefact, iar „comunitatea textuală“ e asociată unei „memorii postmoderne“. În ce măsură revival-ul romanului despre secolul 19 indică sau nu o nevoie de recuperare, fie și estetizată, a conștiinței istorice și a memoriei comunitare, o confruntare (nu neapărat nostalgică) a problemelor prezentului cu repere din trecut – e un subiect care ar merita dezvoltat cu altă ocazie.
Volumul de față are, desigur, meritul de a șterge colbul de pe imaginea unor scriitori muzeificați, dar mizele sale majore bat în altă parte. Ele implică, de fapt, regîndirea funcției publice, identitare și comunitare, a literaturii – a literaturii române, în particular. Nu prin resuscitarea perspectivei istorico-naționale, nici a celei estetic-patrimoniale, ci printr-o antropologie literară novatoare și creatoare de punți între epoci. Privit cu un ochi proaspăt, secolul al XIX-lea are foarte multe lucruri de spus contemporanilor noștri, iar demersul lui Doris Mironescu are datele necesare pentru a da tonul unei schimbări de perspectivă.