S-a românizat România?
Lucian Boia - Cum s-a românizat România
- 21-08-2015
- Nr. 786
-
Ovidiu PECICAN
- DOSAR
- 2 Comentarii
Într-un eseu istoric recent, Lucian Boia crede că poate afirma – încă din titlu – da. Eu nu aş fi deloc sigur că este chiar aşa. Poate părea paradoxal ceea ce spun, dar, privit mai îndeaproape, paradoxul îşi dezvăluie partea de profunzime, poate chiar şi pe cea de adevăr. România este un stat visat întîi de un grec pe nume Dimitrie Daniil Philippide, a cărui lucrare savantă, publicată în 1816, la Viena, conţinea şi acest nume cu o trimitere exactă la teritoriile nord-dunărene locuite de români. Nu este întîmplător că termenul a fost propus lumii educate de un autor grec. Cu o mie de ani în urmă, Imperiul Bizantin îşi spuneaRomania, supuşii bazileului numindu-se ta romaioi. Cînd, după unificarea Principatelor Moldova şi Valahia (24 ianuarie, 1859) şi după cucerirea independenţei lor, termenul „România“ a început să fie tot mai frecvent, lumea din interiorul ţării s-a gîndit la sine ca la o naţiune latină etnic şi latinofonă din punct de vedere lingvistic, la „urmaşii Romei“, cum spunea Mihail Eminescu. De altfel, şi istoricii dornici să realizeze sinteza trecutului naţional vorbeau, precum Hasdeu, de o istorie a… românilor sau, aidoma lui A.D. Xenopol, de istoria românilor din… Dacia traiană. Pentru […]
„Analizînd serios urmările, ne putem aventura într-o românizare a valahilor”
De ce nu si intr-o valahificare (pentru cei mai intelectuali ca mine: valahifiere) a rumânilor? De ce sa nu studiem si valonizarea asa-zisilor rumansilor din Elvetia – de fapt români get-beget (care a avut consecinte de-a dreptul tragice, in cel mai bun caz dramatice)? Un alt subiect interesant ar fi si deznationalizarea, asimilarea galilor de catre galEZi in Tara Galilor, in locul lor facandu-si aparitia pe cat de insidios si logic, pe atat de pervers si de surprinzator… galEZii.
Nu in ultimul rand, nu trebuie neglijata si ignorata galicianizarea Galiei care a avut ca rezultat disparitia galilor si aparitia francilor de tip francez (cu exceptia Normandiei unde au aparut francii de tip alsacian, si a Bretaniei, unde au aparut francii de tip francon)
În linii mari, arealul geto-dac – pe care s-au format românii – a fost supus unor două mari curente civilizatoare – orientalizarea și occidentalizarea (evident, romanizarea ca și slavizarea parțială țin de etnogeneza românilor). Carpații au fost granița naturală a celor două mari curente pînă la Marea Unire.
Fiindcă n-au fost români de la bun început, românii au rămas valahi (termen peiorativ în Transilvania și Cîmpia Panonică dar ținut cu mîndrie în tot restul arealului geto-dac, al cărui ultimi depozitari sînt meglenoromânii).
Mirajul Romaniei – Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin și tot mai grecesc, pînă la urmă, cînd a fost cotropit de otomani) încă era-n putere la vremea lui Ștefan Mușat, care se visa pe tronul de la Constantinopole (de aceea-și luase prințesă de Mangop, de soție).
După Marea Schismă, valahii au rămas ortodocși pe cam tot arealul, chiar și după căderea Constantinopolelui. Rezistînd catolicismului și Reformei, în Ardeal – respectiv, islamului în restul arealului întins pînă la Pind – valahii s-au definit religios ca ortodocși – și așa au rămas pînă-n zilele noastre. Aportul lor spiritual la civilizația europeană a fost sincronic – la-nceputurile Evului Mediu – cu caracterul religios al culturii continentului; și a rămas anacronic după ce-n Vest cultura s-a laicizat, pînă-n sec XIX, odată cu scăderea pînă la dispariție a presiunii otomane asupra vieții spirituale și materiale a valahilor ciscarpatici.
Aici sînt cei 1000 de ani fără istorie, care-i lipseau lui Cioran (de altfel, un autor mult supraapreciat, numai dacă ne gîndim la influența pe care Crainic a putut-o avea asupra sa; Crainic fiind un bulgar – apud Argetoianu – de-o inteligență mefistofelică, în cel mai fericit caz, de nu de-a dreptul diabolică).
La fel supraapreciat e și Lucian Boia, cam la fel de istoric cum îl vedea Nae Ionescu pe Camil Petrescu filosof (jalnic, îl vedea). Cred că modelul lui Boia este Djuvara dar fără farmecul aristocratic ”cuman”.
Boia mai aruncă un calambur pe masă – a prins gustul succesului de public cititor sfertodoct : românizarea României. Dac-ar înțelege ori accepta că românii sînt valahi ortodocși, aserțiunea lui s-a arăta non sens, cum și e: dl Pecican arată ”tinerețea” termenului (Viena 1816) dar două secole sînt prea de ajuns pentru a-ncetățeni o etichetă și a o face uitată ori anacronică pe cea dinainte.
Însă românii aceștia sînt foștii valahi, iar foștii au valahizat toate influențele străine, cu prețul a 1000 de ani ”fără istorie” dar cu rezultatul păstrării fibrei etnice urzite dinaintea erei noastre.
La o atentă privire, ideea creață a românizării României vine tot din mantaua lui Maiorescu, cu-ale sale forme fără fond. Și nu-i de mirare că Boia nu înțelege că-i absurdă ideea, dacă nici Maiorescu n-a înțeles-o, în avîntul său fondator.
Aici ar fi necesară o reconsiderare a Valahiei și valahilor – care nu-s nici Dacia și geto-dacii romanizați, nici România și românii. Analizînd serios urmările, ne putem aventura într-o românizare a valahilor, mai ales că-i o vreme în care rădăcinile lor milenare au cam putrezit în pămînt, iar pămîntul sacru strămoșesc le-a devenit străin. Numai să avem grijă ca românii să n-ajungă valahi degenerați, sortiți eliminării din istorie.