Să dăm puterea celui ce nu şi-o doreşte

Unul dintre momentele care mi-au marcat adolescenţa scriitoricească şi, probabil, a contribuit la cristalizarea pe termen lung, cu fine ramificaţii în subconştient, a imaginarului meu politic a fost cel în care l-am ascultat pe Gheorghe Crăciun povestind despre Zabriskie Point. Mai precis, despre frenezia de dimensiuni epice pe care a stîrnit-o în rîndurile tinerimii studioase proiectarea filmului într-o locaţie din Bucureşti, cîndva, la începutul anilor 1970.   Deşi diferenţa dintre noi nu era decît de 15 ani, în acel moment bărbatul din faţa mea părea venit din altă epocă istorică, dinspre un moment de intensitate a pasiunilor şi a imaginaţiei de neconceput în sinistru de cenuşiii ani 1980, perioadă cînd se depăna povestirea despre care vorbesc. Filmul lui Antonioni produsese o explozie, nu doar a minţilor şi a sufletelor, ci şi a spaţiului fizic, fiindcă se pare că uşile şi ferestrele imobilului unde avea loc proiecţia zburaseră în lături sub presiunea celor ce se simţeau atraşi de film cu intensitatea cu care personajele lui Spielberg din Întîlnire de gradul trei vin, vă amintiţi?, ca hipnotizate, spre locul unde urmează să aterizeze imensa navă extraterestră.   Interesantă este rima care se crea între relatarea acelei explozii dionisiace a nerăbdării cinefile şi […]