Să fi mers cu spatele pînă la capătul lumii?

Ador scriitorii care nu-s contaminați de nici o modă, care rămîn scriitori dintotdeauna, care nu se leapădă de limba părin­ților și rămîn în propriul lor timp, ducîndu‑l mai departe aşa acum își duce rîul apa. Nu‑mi plac scriitorii care schimbă trenul tot timpul, cum fac eu, de pildă. Și totuși, romanul lui Marius Oprea e un galimatias în cel mai bun sens al cuvîntului. Aici te adîncești în învățăturile unor cronici vechi, aci revii la un soi de experiment narativ, ca într‑un Babel al limbilor care te incită la lectură, pentru ca, brusc, să te trezești în aerul lejer al dimineților zilnice. Asculți vocile unor personaje care vorbesc – de pildă, Fircheș –, cînd ca filozofii antici, cînd ca un nebun de la Socola. Din felul în care mi-o prezentase autorul, mă așteptam ca Turma păstorului mut să fie o carte burlescă, cu personaje ridicole, în care-ți recunoști, la fiecare pas, politicienii și te strici de rîs – firește că dai și peste așa ceva –, dar în miezul acestei construcții extrem de complicate, dai de un fundament în care se forează foarte adînc. Și, deodată, te gîndești la PERIPRAVA. Orice întîmplare e trecută prin filtrul gîndului – iată o […]