Andreea Răsuceanu este un cercetător aparte – prin raportare la nucleul dur al criticii douămiiste –, care încearcă să impună, pas cu pas, o nouă direcție în cercetarea românească. Ea părăsește, cel puțin în parte, șabloanele tradiționale ale criticii literare și propune altceva, un alt fel de a discuta despre literatură. Acest lucru s-a văzut încă de la prima ei carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), continuată cumva prin cea de-a doua, Bucureștiul lui Mircea Eliade (Editura Humanitas, 2013). Cu precădere în această a doua lucrare și-a expus premisele unei noi aborbări a creațiilor literare, plecînd de la conceptul de geografie literară, un concept căruia a continuat să-i exploreze resursele și să-i descopere virtualitățile teoretice în Bucureștiul literar, cea mai recentă apariție editorială a sa.
În primă instanță, mă voi referi chiar la modul în care Andreea Răsuceanu își întemeiază discursul teoretic astfel încît acesta să se dovedească funcțional și adecvat pentru analiza operelor literare care, privite din perspectiva autoarei, compun împreună cele Șase lecturi posibile ale orașului. Autoarea afirmă, în Introducere, că: „Există între literatură și oraș o serie de nebănuite, imperceptibile legături insuficient exploatate pînă acum. Dacă literatura dezvăluie o altă modalitate de raportare la spațiul urban, reciproca e şi ea valabilă: orașul îl învață pe cel care îl citește să înțeleagă astfel literatura. Perspectiva celui care caută în Bucureștiul de astăzi rudimentele orașului din trecut va fi infinit îmbogățită de lectura unei literaturi care încearcă să-l reconstituie, la fel cum, pentru cititorul acestei literaturi, raportarea la spațiul real, concret al orașului va fi una diferită“.
Andreea Răsuceanu valorizează și aduce în coerență opiniile mai multor teoreticieni care s-au preocupat de analiza spațiului, printre care J. Hillis Miller, Dorothes Lauterbach, Michel Collot, B. Westphal, Brian McHale, M.-L. Ryan, Katrin Dennerlein. Sînt puse, astfel, în discuție concepte precum turnantă spațială, geocritică, geopoetică, geografie senzorială, stratigrafie, psihogeografie, hartă cognitivă ș.a. Rețin din această arborescență teoretică faptul că există o anumită dinamică, prin intermediul căreia, descrierea spațiului devine, la un moment dat, lume narativă, prin participarea imaginativă a cititorului, în funcție de cultura și experiența sa, universul narativ rămînînd să desemneze „lumea prezentată ca fiind cea adevărată așa cum reiese din text, căreia i s-ar adăuga toate lumile contrafactuale create de personaje“.
După analiza și înglobgarea în propriul discurs a acestor direcții de cercetare a spațiului – mai ales pe acelea ale lui J. Hillis Miller, M.‑L. Ryan, și Katrin Dennerlein –, autoarea își precizează clar modalitatea prin care încearcă reconstituirea unei imagini coerente și reprezentative a orașului în literatura română actuală: „Ca schemă de abordare a textelor analizate în această carte, am propus, în cazul romanelor Bucureștiului «istoric», ca punct de plecare, o confruntare a geografiei ficționale cu cea concretă, pentru depistarea acelor diferențe sau nuanțări care s-au dovedit relevante pentru configurarea unei anumite imagini a orașului. Pentru că fiecare element de pe harta orașului are un rol în economia spațiului și o valoare simbolică, această confruntare s-a dovedit utilă“. Cum reușește să își îndeplinească acest deziderat și cum anume izbutește autoarea să pună traseele personajelor în legătură cu evoluția lor complexă, vom vedea în cele ce urmează.
Orașul inventat
Prima dintre cele șase lecturi posibile e cea a prozei lui Mircea Cărtărescu. Andreea Răsuceanu apreciază corect faptul că „Bucureștiul e un text care se poate citi și interpreta“, deoarece acest mod de a înțelege lucrurile are legătură cu esența literaturii, cea care, mai ales atunci cînd își propune să numească realitatea, nu face decît să o interpreteze, să o inventeze. Autoarea „conectează“ între ele fragmentele din romanele cărtăresciene care fac referire la oraș și surprinde efectul acelor ciocniri dintre lumi, care anunță, poate, o nouă geneză. În acest capitol, este frecvent amintită acea imagine a cartierului Ștefan cel Mare, percepută de Mircea Cărtărescu la vîrste diferite. Accesul la realitatea îmbogățită prin imaginație se face prin acea fereastră, care poate fi considerată un adevărat liant între o minte hiperactivă și o lume ce capătă, încet, încet, organicitate: „Un București organic, obiect al unei percepții exacerbate a copilului Mircea, devenit apoi adolescent și matur, fundamentate pe o sinestezie care recreează una dintre cele mai spectaculoase și originale imagini ale orașului din literatura română“. Proza lui Mircea Cărtărescu este ofertantă pentru genul de analize practicate de Andreea Răsuceanu în studiul ei. În funcție de dominantele ideatice ale unor pasaje, autoarea are posibilitatea de a aborda subiectul din mai multe perspective. Vorbește, pe rînd – cu referire la Orbitor și Solenoid –, despre Bucureștiul senzorial, despre orașul-text, despre teritoriile familiare înțelese ca „spațiu viu“, despre orașul apocaliptic „născut din ruine“ și, în final, despre lumea posibilă în „multivers“. Toate acestea pot fi considerare structurile de rezistență ale orașului inventat.
Spațiul intimității
Pentru o analiză a prozei Gabrielei Adameșteanu, autoarea folosește o metodă specifică scrisului acesteia. Utilizează conceptul de psihogeografie, pentru a scoate în evidență raportul dintre oraș și reprezentările sale empirice, determinate de percepțiile subiective. Din acest motiv, Andreea Răsuceanu subliniază că „spectacolul urban, în eterna lui transformare și mișcare, dublează dinamica sufletească a personajelor, o pune în legătură cu viața intimă, secretă, a orașului; spațiul funcționează ca o marcă socială, dezvăluind ambiții mărunte, aspirațiile profesionale, verva erotică, apatia sau melancolia celor ce îl traversează“. Văzut astfel, orașul e un cadru (al evenimentelor propriu-zise) ce se lasă impregnat de stările psiho‑afective ale personajelor. Avem de-a face cu un București redimensionat, redus sau amplificat de trăirile emoționale care, în opera Gabrielei Adameșteanu, nu se mărginesc la un text anume, ci migrează de la o carte la alta. Autoarea studiului nu pierde din vedere raportul oraș-memorie-istorie, cu ajutorul căruia reușește să-și conducă analiza către resorturile cele mai intime ale operei.
Bucureștiul melancoliei
A treia lectură posibilă este cea a romanelor lui Stelian Tănase, pe care Andreea Răsuceanu le consideră ca fiind toate despre București. În capitolul de față, se stabilesc unele delimitări între „fețele orașului“ și, totodată, între anumite particularități intrinseci ale unui București surprins în mai multe secvențe de timp. Legăturile subtile dintre romanele lui Stelian Tănase sînt bine observate și aduse, prin interpretare, în același plan, unul dominat de melancolie, sentimente contradictorii și angoase: „Melancolia pe care o degajă ruinele vechilor străzi, reminiscențele orașului fanariot, mai mult imaginate decît recognoscibile în peisajul cartierelor străbătute, e însă doar avanscena, preludiul sumbru al angoasei paralizante“ sau „pulverizarea continuă a narațiunii, reconstruirea spațială prin intermediul metaforelor vizuale, sonore, ofactive creează impresia unui oraș aflat într-un etern freamăt, în care rezonează tensiunea interioară a personajului. Aceeași melancolie grea, apăsătoare emană din aceste «tablouri» diseminate ale orașului“. Andreea Răsuceanu înțelege opera lui Stelian Tănase ca pe o întrepătrundere de suprafețe transparente ce funcționează ca niște oglinzi/ ferestre prin intermediul cărora s-ar putea întrezări realitatea, dar și – mult mai interesant – ca niște lentile deformatoare.
Oraşele invizibile
Romanul Hotel Universal al Simonei Sora este văzut ca un palimpsest în care e înscrisă memoria Bucureștiului. Andreea Răsuceanu nu face aici doar interpretare de text, ci și un fel de cercetare pe bază de documente, în scopul de a restabili adevărul istoric al unor locuri, pentru ca să poată ulterior vorbi despre geografia simbolică existentă în romanul amintit mai sus. Din perspectiva autoarei, acest hotel apare ca un axis mundi ce ordonează dimensiunea spațială și pe cea temporală. Personajele poartă semnele locurilor, iar romanul înregistrează „diferite vîrste bucureștene“. Autoarea studiului precizează însă că textul trebuie citit în cheie ironică, în roman neexistînd nici o urmă de nostalgie sau de simpatie transfiguratorie.
La fel de aplicate se dovedesc a fi şi lecturile romanelor lui Filip Florian și ale Ioanei Pârvulescu. Deși le dedică celor doi scriitori capitole separate, ca și celorlalți, cercetătoarea îi pune cumva în legătură datorită unor particularități de nuanță specifice ambilor. Un exemplu în acest sens îl poate constitui surprinderea Bucureştiului în schimbare, asociat cu „miracolele“ tehnologiei. Trimiterile încrucișate la romanele celor doi lărgesc perspectiva de interpretare a acestora.
Andreea Răsuceanu este un critic de mare finețe, care știe foarte bine să utilizeze atît cît îi este necesar diversele teorii prin intermediul cărora își întemeiază perspectiva analitică. Pe ultima pagină a cărţii putem citi următorul fragment concluziv: „Ceea ce interesează […] din punctul de vedere al geografiei literare rămîne raportul, cu infinite nuanţe, dintre aceste lumi cu regnuri ontologice diferite – oraşul şi textul literar –, precum şi tipurile de relaţii care pot apărea între acestea“. La final, aş mai adăuga, scrisul autoarei cărţii de faţă nu e străin de un anumit aer de literaritate, în sensul că, în paralel cu demersul hermeneutic, lasă din cînd în cînd să se întrevadă povestea ei însoțitoare, tot așa cum Kubilai Han are nevoie de marele explorator Marco Polo ca să poată să viseze și, astfel, să cucerească Orașele invizibile.
Andreea RĂSUCEANU
Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului
Editura Humanitas, 2016, 352 p.