Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Sîntem împresuraţi“ sau impostura psihiatriei „lăutăreşti“
- 03-09-2009
- Nr. 490
-
Ioana ORLEANU
- POLEMICI
- 31 Comentarii
Cînd Platon s-a lăsat ademenit la Siracuza, el pretindea că o face pentru a aduce Sicilia sub „domnia legilor“ şi pentru a-l ajuta pe prietenul său Dion. Cum însă (în ciuda eşecurilor) acest lucru nu s-a întîmplat o singură dată, ci de trei ori, putem presupune că imboldul care a stat la baza acestor „călătorii“ nu a fost numai de natură altruist-filozofică şi că ceva mai adînc, mai ascuns, l-a ghidat chiar şi pe „divinul“ gînditor. Ce anume? Nimic altceva decît „mult prea umanul“ atavism al puterii. De atunci s-a scurs ceva timp şi totuşi natura „filozofilor“ s-a purificat la fel de puţin ca şi cea a muritorilor de rînd. Puterea, gloria, bogăţia nu şi-au pierdut deloc efectul hipnotic – cu atît mai puţin pe plaiurile mioritice, unde şi defectele naturii umane se arată în toată „goliciunea“ lor. „Filozofi“ şi „intelectuali“ încearcă din răsputeri să ajungă în postuleţe – şi, cînd ajung, înălţimea la care le sînt aşezate jilţurile pare a-i ameţi într-atît, încît de multe ori o iau puţintel razna. Exagerari rău-voitoare? Nu cred. Pentru că ce altceva decît un început de Nero-noia (ea însăşi sindrom al unei grave pierderi de contact cu realitatea şi al unei nemăsurate megalomanii) […]
Domnule A.M., scrieti texte atat de lungi… si multe… aproape ca as spune ca ati ocupat spatiul public :-). Cu toate astea, cum se face ca nu sunteti „cineva”? Poate ca, incercand sa aflati raspunsul la aceasta intebare, in loc sa cautati in scrisul dumneavoastra, ati ajuns sa va „loviti” de Patapievici? Dar ce lovitura, aproape mortala! Ca nu reusiti sa va reveniti… Tineti-o tot asa daca vreti sa nu fiti niciodata luat in serios. Dar e pacat, zau. E pacat mai ales de cartile pe care le cititi, ca macar asta se vede.
Cred ca s-a strecurat o eroare in analiza privind calitatea de autoritate epistemica sau deontica a domnului Patapievici. Desi imi este greu sa trec cu vederea lipsa de reactie a domnului Patapievici, in ceea ce priveste incidentul ICR / USH de la Berlin, vreau totusi sa fac o remarca. Nefiind fizician (dar totusi preocupat de teoria unificarii fortelor in Univers) s-ar putea sa gresesc, insa imi asum riscul unei potentiale erori, fiind si eu pe vremuri un fan Patapievici.
In cartea \”Ochii Beatricei\” nu cred ca se face o trimitere directa la teoria relativitatii generalizate a lui Einstein, care postuleaza ideea deformarii spatiului in prezenta corpurilor (ceresti) de dimensiuni mari, ci doar la ideea existentei spatiilor multidimensionale (in mod concret la hypersfera). Poate ca avand ocazia sa audiez si conferinta de la Iasi pe aceasta tema (in anul 2004) am perceput lucrurile altfel. Iadul si Raiul sunt prezentate ca doua sfere tangente in acelasi timp in toate punctele, ceea ce permite Divinitatii sa fie prezenta concomitent in tot spatiul hypersferei. Sigur ca se pot face tot soiul de comentarii pe marginea cartii, se pot aduce argumente si contra-argumente stiintifice si teologice, insa cred ca esentiala este apropierea dintre stiinta si Divinitate, stiinta reprezentand unul din drumurile catre credinta.
Salve, magister Romaniae! Foarte buna si necesara, mai ales aici, metoda de a bloca drumul ad augusta pentru mediocritatile ambitioase si relationiste. Dar, din pacate (cum viata nu s-a dezvoltat dupa o schema didactica) aceasta cale a specializarilor inguste si a furcilor caudine reprezentate de alte mediocritati ariviste, va bara si drumul unuia ca Eminescu, de exemplu. Osificarea institutiilor bazate pe scheme rigide e un pericol, iar homo este si pe aceasta moderna cale, pentru cine-l recunoaste, tot homini lupus. In plus, daca chiar ati lua metoda expusa in serios, n-ati avea voie nici macar sa folositi notiunea de „paranoia”, de exemplu, pentru ca nu sunteti medic specialist psihiatru (stiti cati ani dureaza aceasta specializare?), iar psihiatria nu-i…fotbal. Cine ne critica criticii, cine ne judeca judecatorii? Problema recunoasterii valorii, mai ales a valorii exceptionale, ramane.
Melanchton,
Las la o parte faptul ca maniera argumentativa pe care o adopti pare descinsa din universul metodologic al Domnului Patapievici, pe care ti l-ai insusit ca un discipol fidel.
Pasii pe care ii construiesti pentru validarea intelectuala atat la nivelul unui grup specializat, cat si la acela al unui public larg de consumatori culturali sunt, de fapt, asa cum insasi ultima cartea a filosofului nostru o atesta, dovada unei piete de idei sanatoase, care functioneaza eficient si integru, situatia care, se vede de la o posta!, nu se intalneste in Romania.
In cazul acesta, normal, e de la sine inteles ca nu vor exista voci care sa conteste sau sa puna la indoiala sau sa germineze polemici din care sa se nasca scoli de gandire sau carti admirabile. La noi, asistam fie la o tacere concesiva/impasibila, fie la jigniri ordinare, fie la o revarsare de laude vulgare, dezechilibrate in comparatie cu produsul cultural finit. Iar factiunile intelighentiei romanesti sunt, as the saying goes, adevarate cabale.
De ce? Fiindca, din nefericire, noi traim intr-un minorat cultural mostenit ca paradigma de lucru inca de la inceptul modernizarii noastre ca stat si popor (transformat, datorita generatiilor civilizatoare de dupa 1848, in natiune). Noi inca facem pe scara large cultura generala, de inalta calitate adesea, dar tot circumscrisa reperului culturii temeinice si universale, multilateral dezvoltate, care miroase a diletantism si stagnare muzeistica in absenta unui culturi a specializarii, suprapusa peste cea a culturii generale, necesara pentru nivelul de civilizatie al unui popor dar si pentru deschiderea catre alte orizonturi a ingustei viziuni specializate. Numeri pe degete savantii romani recunoscuti in afara prin merite creatoare deosebite, inscrisi prin contributia lor in piata de idei a Europei! Astazi, la capitolul specialisti, asistam la o penurie. Iar specialisti prinsi in competitia pietei de idei academice (ce transgreseaza granitele in zilele noastre) sunt inca si mai putini romani, stabiliti in Romania, care sa intre macar in filtrul hiperselectiv din mediile vestice.
De ce amutesc comunitatile specializate si valide din Romania in fata acestui monopol de imagine publica (care infesteaza si aulele Universitatii) a unor intelectuali? Pentru ca aceste comunitati sunt reduse la cativa insi si pentru ca acesti nu sunt interesati, prin statutul lor de traitori intr-o intelighentie a clanurilor, a partizanatelor emotionale, sa-si pericliteze pozitiile. Daca sunt si exceptii, acestea sunt reduse la anonimat, printr-o excluziune tacita si malonesta exercitata de “triburile” intelighentiei noastre patologice.
Sa comparam productiile filosofice ale domnilor Liiceanu si Patapievici cu colegii lor de generatie din Occident Tzvetan Todorov, Jean-Luc Marion, Saul Kripke, Robert Nozick, Amos Funkenstein, George Minois etc.
“Fara cultura generala, pierim”, dar “civilizatia a carei cultura este doar cultura generala este una imatura si condamnata sa fie de mana a doua”.
Iar statutul filosofilor nostri de succes este explicitat in felul urmator:
“Publicul, la noi, a devenit public cultivat prin institutionalizarea culturii generale ca criteriu absolut de performanta intelectuala in spatiul public.”
Iar concluzia este pe cat de ingaduitoare, pe atat de frisonanta:
”Atuul este ca suntem printre putinele culturi europene care inca mai pastreaza un contingent de oameni general educati, care ofera un suport sociologic foarte semnificativ ideii de cultura generala” (Discernamantul modernizarii, Despre cultura generala, p. 151, Humanitas, 2004).
Frisonant pentru ca acest public, in mare parte de factura umanista, nu vrea si nici nu poate sa depaseasca simplele ovatii in fara culturii generale. “Omul unei culturi generale”, care nu se specializeaza, nu ajunge in acesta situatie pentru ca nu este in stare de acest lucru, ci pentru ca, din comoditate romaneasca, nu vrea specializarea. Iar apoi este mult mai profitabil in spatiul nostru public sa te rezumi la “conceptul de totalitate-a-cunoasterii-utile-imediat-mobilizabile-la-purtator” (Ibid., p. 169).
totusi, cine vorbeste ? cine acuza? un anonim scrie un comentariu imens in care acuza lipsa de opera filosofica a lui liiceanu- carei nsa are si nume si cateva carti care pot fi, eventual, eclipsate de propria creatie care insa este absenta. deasemenea, patapievici nu se referea probabil exact la autoarea articolului, ci la unii mercenari toxici. insa autoarea, deasemenea fara opera, in loc sa aiba o confruntare cu Omul recent, sau sa dovedeasca ceva comparabil, se leaga de un articol si se alimenteaza cu satisfactii pseudo-distructive minore.
Marcel Proust scria undeva ca atunci cand soldatii se aflau in trecere prin Combray, ba inca de la primul zvon care anunta sosirea lor apropiata, slujnicele paralizau subit, incetandu-si orice indeletnicire, uitand cratitele pe foc si pruncii neinfasati si, dezmeticindu-se, dadeau fuga la sosea ca sa ii priveasca. O cunostiinta mai varstnica imi spunea zilele trecute: “pe cand aveam treizeci de ani si mergeam vara pe terasa cazinoului din constanta, se intampla ca vreun marinar in uniforma sa se apropie de mese si, pocnind din degete, sa plece imediat la brat cu doua sau trei femei, toate a-ntaia; pe cand eu, daca pocneam la randul meu din degete eram tintuit din toate partile de priviri dezaprobatoare”.
I
Atacul cataplectic al slujnicelor de care vorbea Proust face pandant extazului prostesc in care lectorul naiv cade irezistibil atunci cand rasfoieste o fituica cu autor notoriu. In chestiunea grupului de la Paltinis si a derivatelor (e.g. h-r. patapievici) problema este lesne analizabila. Cele doua gratii* care au coborat din coasta lui Noica si-au dobandit notorietatea la inceputul anilor `90 in virtutea presupunerii eronate a consagvinitatii lor spirituale cu maestrul (ma refer aici numai la Plesu si Liiceanu, restul elementelor “subterane” – vezi Dem Zamfirescu, Sorin Vieru, Ieronim Stoichita etc, cu toate ca isi continua temeinic activitatea culturala productiva pana in ziua de azi nu sunt fashionable). Or consecinta imediata a ipotezei ereditare (transferul calitatilor maestrului asupra discipolilor) a condus la recunoasterea publica a celor doi indivizi ca reprezentanti de prima mana a culturii romanesti. Fireste, un anumit ins poate deveni la un moment dat ceea ce indeobste este numit un “reper cultural” si poate beneficia de o larga notorietate. Cateva precizari se impun: i) pentru ca un producator cultural individual sa se poate constitui intr-un reper colectiv trebuie sa faca dovada unei productii culturale; ii) productia culturala trebuie sa fie validata intr-o comunitate specializata (Ex: Scrierile de tinerete, asa-zis filosofice ale lui Liiceanu, pentru a deveni valide in campul de inteligibilitate caruia se revendica, i.e. fenomenologia, trebuie sa fie autorizate de specialistii acestui camp); iii) aceasta comunitate specializata trebuie sa existe; iv) inainte ca un autor sa devina notoriu in sens larg este obligatoriu sa-si fi capatat in prealabil notorietatea intr-un cerc restrans, si anume in cercul specialistilor campului de inteligibilitatea caruia ii este integrata productia culturala individuala; v) este evident ca nu orice produs cultural, chiar validat de comunitatea restransa autorizata, poate deveni notoriu, de unde rezulta corectivul vi) continutul intrinsec al produsului cultural validat, prin aparitia sa, trebuie sa opereze o modificare sensibila, intr-un un grad oarecare, a insusi campului de inteligibilitate in care se inscrie (principiul inovatiei); vii) pentru ca producatorul cultural sa-si dobandeasca notorietatea in sens larg produsul cultural trebuie sa transgreseze campul de inteligibilitate initial, altfel spus sa se integreze atat unui camp specializat cat si campului extins, sa zicem al ideilor generale (grosso modo: un cercetator poate descoperi o molecula. Descoperirea este validata de comunitatea stiintifica existenta, si extinde deopotriva campul cercetarii. Daca este vorba de o molecula oarecare, notorietatea cercetatorului va ramane restransa, limitata la comunitatea stiintifica specializata. Daca este vorba sa zicem, de o molecula de sildenafil citrat – i.e. viagra – atunci descoperirea este dublu valorizata: – de cercetatori, ca descoperire intrinseca si de publicul larg, deoarece descoperirea devine de interes general. La fel de bine se putea vorbi de bomba atomica sau de o idee, fenomenologia lui husserl de pilda). In fine, trebuie mentionat faptul ca aceste criterii sunt valabile numai in raport cu anumite tipuri de productie culturala (in cazul de fata “productia filosofica”).
In cazul lui Liiceanu putem sesiza lesne o abatere de la mai multe norme: primele sale cercetari publicate in volum vizau probleme ce tin de resortul fenomenologiei (chiar si la vremea respectiva fenomenologia devenise un camp de inteligibilitate riguros constituit) – problemele in sine nu tin de domeniul restrans al fenomenologiei, dar intrucat sunt investigate cu instrumentele specifice ale metodei fenomenologice, evaluarea sau rezolvarea lor se va opera in acest camp – cel al fenomenologiei. In anii `80 in Romania nu existau specialisti in fenomenologie, si nici nu se punea problema existentei unei comunitati ale carei preocupari convergente sa circumscrie acest domeniu filosofic; altfel spus nu exista o comunitate specializata (vezi mai sus punctul iii) ). Productia culturala a lui Liiceanu, care a fost una specializata nu a fost validata de comunitate specializata (Fireste, dorinta lui Noica era aceea de a pune bazele unei asemenea comunitati, iar studiile lui Liiceanu se inscriu in aceasta munca de pionierat.Totusi, in lipsa unei continuari, raman numai o munca de pionierat, aproape lipsita de originalitate – vezi punctul vi), nu exista o modificare a campului se inteligibilitate, deci principiul inovatiei nu este aplicat). Ea a fost validata de o comunitate mai larga, anume aceea a grupului de Paltinis, ceea ce nu are foarte mare relevanta la nivelul campului de inteligibilitate in care productia culturala particulara se inscrie. In fine, un cititor atent al acestor randuri poate verifica singur celelalte abateri de la criteriile de mai sus.
Pe scurt, dupa revolutia din 1989 Liiceanu a dobandit o notorietate extinsa, care nu a fost sustinuta de o productie culturala care sa o justifice. Singura comunitate care a validat cercetarile sale a fost aceea in sanul careia au demarat cercetarile respective. In lipsa existentei unei comunitati specializate a fost imposibila raportarea productiei culturale la un anumit camp de inteligibilitate preexistent. Ceea ce este o alta ilustrare a notiunii de “filosof fara opera” sau a faptului ca Liiceanu nu este un producator filosofic veritabil. In schimb s-a constituit ca un propagator filosofic prin faptul ca a sustinut un segment cultural fara ca prin aceasta sustinere sa-I fi adus vreo sporire (vezi munca lui de popularizare).
Reiese limpede caracterul bastard al lui Liiceanu. Ca producator cultural nu a fost validat sub raportul valorii de o comunitate stiintifica ci de, vai!, opinia publica care l-a identificat, alaturi de Plesu, drept urmas de gradul I al lui Noica presupunand in mod fals existenta unei productii filosofice care sa-i justifice statutul.
In fine, comentariul de mai sus nu este unul complet. Din considerente de spatiu am omis o serie de aspecte sau dezvoltari, asupra carora, daca se va impune, voi reveni.
II
Patapievici a fost validat sub raportul productiei culturale de o comunitate specializata invalida, adica tocmai de Liiceanu & comp. cu toate ca intre timp s-au infiintat si comunitati specializate veritabile. Faptul ca actualmente niciuna din cartile sale nu este valorizata in comunitatile filosofice specializate veritabile este usor de verificat.
“Cineva” a punctat foarte bine in comentariul sau lipsurile acestui autor. Putem relua, in raport cu criteriile enuntate mai sus, evaluarea productiei filosofice a lui h.r-p: desi a fost validat de o comunitate specializata, aceasta comunitate este de drept si de fapt invalida, bastarda (in prima parte a comentariului am explicat cum s-a constituit aceasta comunitate imediat dupa revolutie, analizand traiectoria celui mai proeminent reprezentant – Liiceanu). Productia sa culturala nu a extins un domeniu de inteligibilitate oarecare (comparatia cu Foucault sau cu Popper de pilda nu tine nici macar pe plan national). Nu exista indicatori cu privire la impactul produselor sale filosofice asupra unei comunitati stiintifice internationale, in pofida celor cateva traduceri. Etc. (Rezultatele dupa traducerea italieneasca a volumului Ochii Beatricei sunt nerelevante. In legatura cu aceasta carte o chestiune mi se pare halucinanta: nimeni nu a confruntat ipotezele sale cu Teoria generalizata a relativitatii a lui Einstein. Fireste, campul de inteligibilitate in care se doreste a fi integrat acest produs este cel al exegezei dantesti. Dar, acesta este obligat sa interfere cu cel al cosmologiei moderne, care este mult mai opac publicului larg. Or in fizica moderna teoria la care face apel h.r-p (si care nu se poate spune cu exactitate ca ii apartine in masura in care ii preexista studii similare, totusi de nisa, ale unor matematicieni pasionati) este de mult discreditata. Fireste, cum th. gen. a relativitatii nu se studiaza in scoli si se reduce la niste ecuatii complicate , poporul o poate interpreta impotriva naturii dupa bunul plac in pofida faptului ca limbajul stiintific comporta un sens precis)
Luate la bani marunti cartile lui h.r-p se constituie fata de corpul culturii precum generalistul fata de specialist; pot trata gururaiul sau pojarul dar se dovedesc incapabile de investigatii subtile iar atunci cand acestea sunt prezente se dovedesc in urma investigatiilor lipsite de originalitate. Ca si in cazul lui Liiceanu forma a prevalat asupra unui fond inexistent sau contestabil.
Inca un aspect izbitor cu privire la natura produselor filosofice ale lui h-r.p. In paranteza de mai sus am aratat cum un camp de inteligibilitate deschis (cel al exegezei dantesti – accesibil aproape oricui) interfera cu un camp de inteligibilitate inchis (cel al cosmologiei – indeobste inaccesibil, neverificabil). Ei bine, aceasta este insasi structura dominanta a produselor sale filosofice. In Zbor in bataia sagetii de pilda: un camp de inteligibilitate deschis – cel al memorialisticii, interfera cu campuri secundare de inteligibilitate inchise (teoria nasterii constiintei de pilda, din finalul cartii – care la randul ei este un amalgam usor decompozabil in unitati care nu sunt nici pe departe asa de originale pe cat se doresc, dar greu verificabile). Doua sunt mecanismele care guverneaza structura produselor filosofice ale lui h-r.p: sinteza pura (elemente cunoscute sunt asamblate in directia unui sens slab, nu foarte original – vezi de pilda “Despre idei si blocaje” sau conferintele din volumul “Discernamantul modernizarii” si tehnica interferentei care presupune reunirea unui camp de inteligibilitate deschis cu altul inchis. Aceasta metoda este si cea mai eficace intrucat orice element criticat se poate sustrage si anexa permanent unuia sau altuia din campurile de inteligibilitate reunite in structura textului, astfel incat, la un moment dat, totul poate fi justificat, deoarece caracterul tranzitoriu de la un referent sau altul al argumentelor este asigurat structural. Acesta este si motivul pentru care h-r.p. ca producator cultural nu poate fi niciodata respins in intregime de o comunitate specializata veritabila (la inceputul celei de-a doua parti a comentariului am mentionat ca in pofida unei comunitati specializate invalide, au aparut intre timp comunitati specializate veritabile. O intrebare legitima ar fi fost aceasta: Daca argumentele lui h-r.p sunt validate exclusiv de o comunitate specializata invalida cum se face ca nu sunt in mod frecvent invalidate de comunitatile specializate veritabile deci valide ?). O comunitate specializata veritabila exista in temeiul unui camp de inteligibilitate comun. Intrucat structura dominanta a produselor filosofice ale lui h-r.p implica glisarea permanenta de la un camp de inteligibilitate la altul, orice respingere adusa de catre o comunitate specializata impotriva unui element al propriului lor camp de inteligibilitate identificat in discurs poate fi anulata prin deplasarea elementului din primul camp, intr-un altul sub forma unei anexe, astfel incat textul se va sustrage in permanenta unei critici complete si definitive.
Epilog
Este curios cum cei mai feroce aparatori ai lui Patapievici sunt si cei mai lipsiti de argumente. In masura in care metabolizeaza constant editorialele bolborosite ale lui h-r.p sau tru din Idei in Dialog, Alexandra ar putea regurgita un anumit capitol din Politice, intitulat “Spiritul seminarului de la Salzburg”. Citindu-l ar putea afla ca argumentele ad hominem au in orice polemica sanatoasa un statut reprobabil si ca respingerea preopinentului prin invocarea unei dispozitii inchipuite sau nu este calea cea mai sigura de a camufla lipsa de idei.
In chestiunea O.C. vs. Patapievici se ajunge deseori la o ignobila remiza. Pe de o parte ultimii teoretizeaza propagarea in avalansa a urii, care, prin cecitatea pe care o provoaca, da nastere unui atac irational impotriva unor sfinti. Primii, atunci cand nu recurg la imprecatii lipsite de orice scrupul striga ca imparatul este gol (si chiar este gol).
In fine, a identifica peste tot ura indreptata asupra unui regim si a derivatelor este un simptom paranoic, care a constituit dintotdeauna punctul de plecare al sistemelor totalitare. Si Ceausescu era convins de existenta unor inamici invizibili, de unde Securitatea care trebuia sa ii struneasca. De unde si o fascinatie, adeseori tampa si inerta, cum o putem intalni de pilda si la Alexandra, dar pe care trebuie sa o consideram un simptom mai general, a celor paralizati, precum slujnicele de care vorbea Proust, a celor care se simt chemati sa sustina orbeste o aberatie.
Calitatea de intelectual a domnului Patapievici nu il face mai apt decat altii de a exprima pareri despre oamenii politici.Politica e un domeniu ca oricare altul,in care nu ai competente,in mod automat,doar pentru ca esti un intelectual.Ca ai niste pareri personale,in mod fatal subiective ori chiar interesate,este cu totul altceva.Desigur,iti poti exprima fara ingradire acesre pareri,dar nu cu aerul ca tu esti vocea Adevarului Incontestabil.Despre rolul nefast jucat de o seama de intelectuali in influentarea opiniei publice vorbeste Jean-Francois Revel in excelenta sa carteCunoasterea inutila (merita mentionata aici traducerea de foarte buna calitate facuta de Dan C.Mihailescu).Cine da credit total intelectualilor,sa citeasca aceasta carte!
Excelent \\\’mapping\\\” al personajului
Constatam ca, pe acest forum, nu sunt postate decat acele mesaje care merg in sensul curentului Musat.
Draga Alexandra,
toate mesajele de sustinere a demersului tau sunt CENZURATE aici.
Iar acest lucru este relevant: el spune multe despre perversiunea lui Carmen Musat.
Reclama negativa e, daca n-o stiati, prea stimate d-le Monitor, cea mai buna reclama. Oricum, foarte amuzanta luare de pozitie. Va felicit!
pe mine ma distreaza cum in romania intelectuali sunt doar aia care au „uniforma” de intelectual . trebuie clar niste sabloane ca sa fi intelectual, daca esti diferit de tendinta nu mai esti intelectual. ma mai distreaza cum intelectualii astia gen patapievici,plesu,liiceanu au parazitata statul si inca il parzziteaza si mai au tupeul sa dea din gura. astia n au stat pe ce produc ei nicio zi in viata lor. si nu ma refer sa munceasca munca fizica,nu, produs intelectual finit.dar ei doar pe banii statului, prin ong uri , subventii de stat,smecherii. asta i drama romaniei ca hotul striga :hotul!
Draga Alexandra,
aveti toata sustinerea noastra.
Perversiunea acestei redactii este fara precedent in cultura romana. Iar efectele ei nocive se vor vedea, din pacate, mult prea tarziu pentru a mai corecta ceva in spatiul public.
Insa nu despre aceasta perversiune mentala vreau sa scriu acum (o voi face public, cat de curand), ci despre urmatorul lucru:
– NU SUNTETI SINGURA care a depistat distorsiunile intelectuale si morale ale celor care stau sub mantaua „Musat si asociatii”.
Domnule „cineva”, eu una m-am lamurit asupra bunelor intentii care va imping sa va petreceti ore intregi denigandu-l (vezi Doamne din postura de „dezamagit”) pe HRP. Cele doua raspunsuri pe care mi le-ati dat sunt jalnice, precum calitatea dumneavoastra morala.
1. Daca afirmati ca Patapievici este mason dar nu aduceti nici un fel de argument, e ca si cum eu v-as spune ca sunteti fascist. Sau criminal in serie.
2. Daca argumentul cu care va sustineti acuzatia de coruptie adusa cuiva (nu conteaza cui) este ca ar fi prea frumos sa nu fie corupt, inseamna ca dumneavoastra insiva sunteti corupt. Daca nu in actiunile pe care desfasurati, macar sufleteste. Sunteti un om tarat, domnule „cineva” daca nu mai puteti acorda cuiva prezumtia de onestitate. Mai ales cand acel cineva a fost in permanenta supus controalelor trimise de oamenii PSD-ului si PRM-ului. Deci de oameni care aveau nu doar interesul sa gaseasca ceva dar care l-ar extermina daca ar putea pe domnul Patapievici. Daca nu este de competenta dumneavoastra sa evaluati activitatea ICR-ului, atunci abtineti-va de la a o mai pune in discutie. Daca nu puteti demonstra ca HRP este mason, atunci abtineti-va de la a face astfel de acuzatie. Sa va mai intreb cum sustineti „intovarasirea” lui HRP cu PDL-ul? Nu cred ca meritati din partea mea o a doua sansa la dialog. Ramaneti in frustrarile si ranchiunile si meschinaria dumneavoastra. Sunt la randul meu dezamagita ca poporul asta e format in majoritate de oameni ca dumneavoastra. Oameni urati, mutilati de slabiciuni si neputinte, ratati.
Imi pare tare rau s-o spun, dar continuand sa faca loc in paginile revistei unor pamflete indreptate impotriva lui H.R.P. si a altor intelectuali dintre cei mai rasariti ai acestei tari, redactia O.C.ma dezamageste. Cred ca este, totusi, vremea sa nu se mai creeze vinovatzii care , de fapt, ar reprezenta delicte de opinie. Ma intreb ce ar putea motiva detereminarea atat de consecventa si virulenta cu care O.C. ia in colimator pe unii dintre intelectualii romani cei mai bine cotati la,,bursa\” culturala din Romania postdecembrista. Cu ce este mai putin partizan dl. H.R.P., suspectat de a se fi inregimentat in tabara presedintelui Basescu, decat luarile de pozitie ale d-nei C.M., ale d-lui. O.S.sau ale colaboratorilor redactiei, precum d-na I.O.,.dl. M.G. si altii, declarati fatis potrivnici ai actualului presedinte? N-ar fi oare momentul sa se puna piciorul pe frana, temperand pana nu e prea tarziu zelul pamfletar care, dupa conventionala si gaunoasa formula ,,Domnia Sa\”, fac sa curga, de cele mai multe ori, acuze, insinuari, adevaruri trunchiate, care ranesc nu doar pe cei vizati, ci si sensibilitatea noastra, a cititorilor. Va spune oare ceva faptul ca dupa parcurgerea acum cateva zile a prezentului newsletter am renuntat (pentru prima data) sa mai cumpar, cum fac de obicei, revista tiparita?
Alexandra,
Am sa fiu concis pentru ca nici eu nu am chiar atat de mult timp la dispozitie. Efortul de care vorbiti se rezuma la 2 ore din weekend. Doua ceasuri pe care multi le petrec la televizor sau dormind, iar altii le dau un inteles mai inalt. Nu-i cine-stie-ce!
La prima intrebare pe care mi-o puneti nu am de gand sa va raspund, dar, luati-o ca pe o lamurire, asemenea afirmatii nu se fac gratuit. Si nici nu este in interesul meu sa dovedesc validitatea informatiei.
In al doilea rand, observatia cu privire la ridicarea conditiei noastre de cetateni ai acestei minunate tari era din capul locului ironica, iar orice urma de intrebare retorica.
Nu este de competenta mea sa evaluez activitatea ICR-ului. Personal, cred doar ca este in mod clar superioara cu ce se desfasura inainte de 2004. Si totusi, ce a fost pana la urma inainte? Daca ne comparam cu lacheii, ca sa il parafrazez pe Noica, tot ce vom sti despre noi, bine sau rau, va fi la nivelul competentei lacheului si nu al lordului.
Propriu-zis, nu am incredere in raportul facut ICR-ului. Toate par excelente si prea roz. Mi-ar placea sa cred ca ceva poate merge atat de bine in tara asta. Nu cred ca vreo institutie de stat din ultimii ani, in urmarea unei verificari interne, a iesit groaznic de sifonata si iremediabil afectata, desi semne de coruptie sunt pretutindeni daca ar fi sa dam ascultare presei. Iar ICR face parte din aceiasi administratie de stat cu Ministerul Sportului sau al Turismului. Daca intr-o parte sunt voci care critica si acuza (intemeiat, la comanda, iresponsabil, nu ma priveste) intregul sistem sau importante institutii in stat, de ce un Instituit Cultural ar fi curat ca lacrima, economicos, cu personal meritocratic, etc.? Repet, sunt sceptic.
Daca Dvs. sunteti multumita de cum a fost condusa tara in ultimii 5 ani, daca sunteti satisfacuta de calitatea si performanta elitelor noastre politice (mai ales din partea PDL-ului), atunci va inteleg sa fiti de acord cu sustinerea acestor elite asa cum o face domnul Patapievici de cativa ani incoace din postura de jurnalist. Nu cred totusi ca intre calitatile unui “bun cetatean” intra si aceea de a te intovarasi cu oameni de aceiasi valoare profesionala, intelectuala, morala ca cei pe care, in guvernarea 2000-2004, aveai grija sa-i stigmatizezi in luari de pozitie publice pe considerente de competenta, integritate, viziune. Intre PSD-ul baronilor locali ai anilor 2000-2004 si PDL-ul gargariei fara efect din 2004 in prezent eu nu vad semnificative diferente de fond. Imi place domnul Patapievici in opozitie si nu la putere. Imi pare mai cinstit.
Dar in principal, asa cum ati vazut, mai rau ma intereseaza scriitorul Patapievici, care, nu stiu de ce, am impresia ca a promis atat de mult la inceput incat regresul vizibil de acum nu poate fi decat dureros pentru cine a stiut sa-l aprecieze. Si nu cred ca ma rezum la simple argumente ad hominem.
cand spuneam ca se judeca doar ideile, nu si persoana autorului, dand exemplu Ochii Beatricei, vorbeam, desigur, de referirile la varianta in italiana (Gli occhi di Beatrice)
Domnule, va multumesc mult pentru efortul absolut vizibil (numai cand ma gandesc cat timp v-a luat!) pe care l-ati facut pentru a ma convinge ca nu-l urati pe domnul Patapievici. Din pacate, eu nu am aceeasi motivatie ca dumneavoastra (si nici timpul necesar) pentru a va arata de ce eu il apreciez pe domnul Patapievici si de ce nu sunt de acord cu multe dintre cele scrise de dumneavoastra aici. Exista ceva in textul dumneavoastra, insa, care mi-a sarit in ochi: spuneti ca domnul Patapievici este mason. E adevarat? Apoi, cand va intrebati daca in calitatea dumnealui de presedinte de institut cultural ne-a ridicat catusi de putin din conditia de.. si de.., chiar nu aveti raspunsul? Eu cred insa ca raspunsul trebuie dat la o alta intrebare: corespunde activitatea ICR-ului sub conducerea lui Patapievici misiunii pe care si-a asumat-o? Pentru mine, raspunsul este da. Pentru dumneavoastra? Nu vreau sa intram in discutii despre cartile domnului Patapievici, nu mi se pare ca ar fi locul cel mai potrivit si, repet, ar fi o investitie prea mare de resurse (in principal de timp). Repet, consider ca e dreptul domnului Patapievici sa-si scrie si publica sau nu cartile. Nu cred ca cineva are vreo datorie fata de tara lui alta in afara de aceea de a fi un bun cetatean. Cu atat mai mult cu cat in Romania nu se judeca atat cartile, cat autorul. De exemplu, daca luam Ochii Beatricei, cautand pe Google veti vedea ca pe nimeni dintre cei care se refera la aceasta carte nu intereseaza persoana autorului, ci ideile lui. Si daca tot va intrebati ce ar zice un profesor vestic despre aceste idei, ati putea remarca preluarea acestei carti in bibliografia dantesca. In rest, despre buna dumneavoastra credinta, imi voi schimba sau nu parerea in functie de raspunsurile la cele doua intrebari pe care vi le-am pus. Si care nu mai tin de subiectivitatea receptarii unei carti, ci de o realitate obiectiva.
Pana una-alta, fraza mea preferata – din „salt in abjectie” al d-lui Patapievici – ramane:”ah, ranjetul masculilor vorbind de femeile dupa care le curg balele!”, in care efeminarea de la inceput contrabalanseaza atat de estetic excretia glandulara de la sfarsit. Bravos natiune! La mai mare!
Alexandra,
Imi vine greu sa iti scriu si sa par credibil in ochii tai cand deja sunt asigurat ca ma consideri o formula chimica compusa din frustrare, ranchiuna si invidie, ceea ce automat formeaza elementul fundamental “Ura” (aflat undeva intre “Abjectie” si “Postmodernitate” in tabelul periodic al umorilor sociale descrise de domnii intelectuali “de dreapta”). Nu stiu, incearca macar sa te pui in locul meu: traiesc un sentiment disconfortant stiind ca tu vei citi aceste randuri pornind de la o concluzie pe care reusesti sa o suprapui pana la identificare pe o ipoteza (pe care o inteleg), anume aceea ca as fi consumat de elementul “Ura”. Dar am sa-mi iau inima in dinti, si, afland din articolul domnului Cartarescu din Evz ca in Romania se uraste cu folos (intotdeauna pe semenii nostri care “conteaza”), am sa exemplific, prin situatia mea deplorabila (de ins “crapulos”), care este morfologia urii la romani, din moment ce, iata!, ura functioneaza ca un barometru al valorii, ura este hartia de turnesol a celor “ce reusesc” in viata: insii care se dizolva in apele existentei sociale ii lasa pe cei ce “competenti” sa iasa la suprafata.
Daca domnul Cartarescu ar pune mana pe volumul 2 al opului “Despre democratie in America”, nu mai departe de coperta editiei aparute la Humanitas in 2005, ar gasi urmatorul fragment, ce poate i-ar oferi o explicatie alternativa a urii care nu ne mai da voie sa respiram:
“In coruptia celor care ajung din intamplare la putere exista ceva grosolan si vulgar, care contamineaza multimile. Ceea ce este de temut nu e atat privelistea imoralitatii celor mari, ci a imoralitatii care duce la marire. In democratie, cetatentii simpli vad un om iesit din randurile lor, care in cativa ani dobandeste bogatie si putere; acest spectacol le atata uimirea si invidia; ei vor sa afle cum cel care ieri era egalul este astazi impodobit cu dreptul de a-i conduce.
Se produce astfel un soi de amestec odios intre notiunile de josnicie si putere, decadere si succes, utilitate si dezonoare.”
Ma indoiesc ca fragmentul de mai sus ii priveste in principal pe “intelectualii presedintelui”, dar am temeiuri sa cred ca il priveste pe domnul presedinte, si apropiatii sai politici, in mod direct. Poate Alexis de Tocqueville, acest conservator-liberal de o certa aristocratie a spiritului, a oferit o interpretare morfologica a societatilor democratice (aflate la inceput de drum), cuprinse de “ura”, coruptie, impostura si imoralitate, care ii scapa domnului Cartarescu.
Dar, Alexandra, permite-mi sa revin la mine si la felul in care il “urasc” pe domnul Patapievici, un alt supranumit “conservator-liberal”, ce-i drept, sensibil mai mic ca Tocqueville. Avand in vedere ca sunt ranchiunosul tipic, am sa-ti explic pas cu pas cum de am ajuns eu, interesant prin tipologie de altminteri, sa “urasc”. Te previn ca va fi un experiment laborios si dezgustator (“fetid”), cum deja presupui.
Am in fata cele cateva volume care compun opera domnului Patapievici. Le-am citit cu evlavie, provocandu-mi o admiratie cand moderata, cand patetica. N-am nici o indoiala ca le voi reciti. Sunt unul dintre putinii cetateni ai acestei tari care, posedand o cultura peste medie si un gust desuet pentru repere apuse, nu s-a ferit sa admire eruditia luxurianta a domnului Patapievici. Ca autor de eseuri, domnul Patapievici a fost cel mai stralucitor debutant al anilor ’90. Doar cineva cuprins de o rea-credinta monomana ar putea sa ii nege domnului Patapievici rigoarea argumentatiei (aproape matematica, desi de mult bun-simt), bogatia referintelor (extrase in principal din tezaurul de volume publicate in Vechiul Regim), contactul cu realitate a eseurilor din Cerul vazut prin lentila. Daca deranjeaza ceva la acest volum, as indica vocabularul intentionat pedant si livresc (trasatura care se va repeta, acutizandu-se, si in celelalte carti), care ar atesta, veleitar, un nivel inalt al educatiei, al “culturii”, ceea ce nu mi se pare onest pentru cititor. A te exprima abstrus nu inseamna altceva decat ca, atunci cand iti redactezi textele, ai in fata (sau in memorie) un glosar de cuvinte livresti, din care nu contenesti sa extragi vocabule pretioase pentru a epata si nimic mai mult. Alta scadere a acestui volum de articole este pronuntata influenta (nu stiu daca benefica) a GDS-ului, in atanorul caruia a crescut public si domnul Patapievici. Ramane de vazut, iar o teza de doctorat nu ar strica, ce rol a jucat GDS in formarea intelighentiei romanesti in primul deceniu dupa Revolutie. Ultima abatare a acestui prim volum, din punctul meu de vedere, este una care incalca un bun-simt principial, in care o doza de modestie nu convietuieste, cum ar trebui, cu constiinta propriei valori: desi domnul Patapievici, daca nu ma insel, abia debutase intr-un volum (si acesta nefiind decat o selectie de articole), ce-i drept, laudat si premiat cum se cuvine (asemeni unei vedete culturale), simte nevoia sa se explice cativa ani mai tarziu, atunci cand povesteste geneza Cerului…:
“Primul meu gand a fost sa-i propun lui Dan Petrescu ideea unor Opere de debut alese, poate in mai multe volume, care sa contina o selectie, agreata si de el, din numeroasele mele scrieri de sertar – cu totul, insemnari, note, fragmente, schite, jurnale, eseuri, poeme, proze si fise de lectura, peste 60 de volume, in batute la masina (inegale ca numar de pagini, mergand de la cateva zeci, la cateva sute pe volum)”. Intelegem peste cateva randuri ca “ideea de a publica niste Opere de debut alese a ramas pentru mai tarziu (sau pentru niciodata).”
La 15 ani de la publicarea primului volum (repet, de articole), domnul Patapievici nu ne-a bucurat cu o bucatica din cele “peste 60 de volume” scrise inainte de 1989. Impresia mea este ca dumnealui, si aici pot fi acuzat de rea-vointa desi sunt doar mefient, asa cum isi coloreaza vocabularul cu termeni livresti sau de specialitate pentru a se acoperi de prestigiul indus al unei stapaniri stilistice desavarsite a limbii, de o cultura temeinica care simte nuantele prin care fiecare obiect din realitate primeste un singur nume (domnul Patapievici cunoaste prima parte a Categoriilor lui Aristotel, cel care vedea in filosof pe cel care a ajuns la intelepciunea de a numi fiecare lucru printr-un cuvant unic: omonimia, sinonimia, paronimia, etc. sunt, dupa Aristotel, imperfectiuni ale limbii, ale gandirii, ce desi lucreaza cu sensuri individuale, se blocheaza intr-o limba confuza), tot la fel “cele peste 60 de volume” au menirea de a covarsi mintile sceptice, dar educate in scoala romaneasca de dinainte de 1989 (cand “cultura generala”, “omul enciclopedic” contau ca unice repere axiologice), prin amploarea numarului lor. Nimeni nu poate atesta daca aceste scrieri exista sau daca au, intr-adevar, valoare, iar, apud Patapievici, nici nu vom primi un raspuns prea curand la aceasta mirare. In randul publicului consumator de cultura de dupa 1989 a juca doar rolul unui ins comparabil in intentie cu mitizatul enciclopedist Eliade sau ati reevalua biografia (memorialistica a beneficiat de cel mai mare interes in anii ’90 in Romania) erau stratageme sigure de a castiga simpatia cititorului comun, dispus sa iti cumpere cartile. Romania comunista nu a fost chiar un desert cultural, cum sunt de parere unii anticomunisti viscerali de ieri sau de astazi. Dimpotriva: simpla existenta a unei paturi sociale care, in decursul unei perioade in care lectura, mersul la teatru si opera erau evaziuni din cotidianul cenusiu si plat al perioadei, isi construia, chiar daca era “la moda”, adevarate biblioteci, sugereaza o realitate in care cartea, ca obiect cultural, era mult mai pretuita decat astazi. Tirajele enorme ale cartilor de dinainte de 1989 nu erau chiar investitii complet falimentare. Cred ca pe langa faptul ca eram mari bautori de cafea la nivel european in acele decade sinistre, eram si frenetici cumparatori de carti. Nu si mari cititori probabil. Chiar si astazi, dupa atatia ani, majoritatea anticariatelor bucurestene traiesc din demantalerea zilnica a unor biblioteci private cu un fond de carte provenind din epoca totalitara. Impresia mea este ca, beneficiind de prestigiul simbolic al “discipolului de la Paltinis” (cel care, de mi-a aduc aminte bine, l-a girat, prin anii ’90, pe domnul Patapievici ca acest “Kierkegaard al nostru”, ceea ce arata ca intelectualii, inainte de a canta osanale oamenilor politici de la putere, au resurse de a se lauda hipertrofiat unii pe altii), domnul Patapievici a cucerit publicul roman (compus din cateva zeci de mii de insi), mare amator de a colectiona carte inainte si imediat dupa 1989. Nu cred ca altfel se pot explica tirajele mari si vanzarile excelente ale cartilor domnului Patapievici. Un public de varsta medie cerea, pe langa Eliade, Cioran, Noica, si pe domnul Patapievici. Intre timp, in capitalismul romanesc al zilei de maine, acest public a imbatranit, a suferit o scadere a puterii de cumparare pensionandu-se, iar generatiile ce vin din urma nu mai cumpara, nici macar diletant, cartea la fel de bine ca pe vremuri. Dupa anii 2000, tirajele au scazut simtitor in comparatie cu febra editioriala de dupa 1989. Nu prevad insa o ameliorare a situatiei, cu tot boomul cartilor ieftine de la Adevarul si Jurnalul National.
Dar sa ne intoarcem la domnul Patapievici si la capodopera sa (o spun fara nici o ironie), Zbor in bataia sagetii, acest eseu de formare care s-ar fi putut foarte bine intitula, cioranian, si exercitiu de autoadmiratie. Zbor… este singura carte in care “cele 60 de volume” ale operei de sertar joaca un rol important: liste de autori cititi in adolescenta, fise de lectura inserate in pagina si vag stilizate, rememorari lirice ale etapelor tineretii, dragostea de cultura a ucenicului carturar Patapievici, etc., pe scurt, cartea este superba. Deranjeaza doar doua aspecte: Zbor… nu a fost scris cu totul la sfarsitul anilor ’80. Ne confruntam cu o perspectiva matura care rememoreaza detaliile biografiei si o voce adolescentina care traieste inalte extaze culturale. E mai curand o alternanta de voci narative: Patapievici de la 35 de ani, de dupa debut, il resusciteaza pe adolescentul miop al primei sale tinereti. Din nefericire, adolescentul Patapievici este aproape desfigurat prin caracterul sau pur livresc. Ma indoiesc ca tanarul Patapievici a vibrat intr-un delir ritualic doar peste cele 4 volume ale Filosofiei grecesti de pana la Platon sau dupa lectura Studiilor de istorie a lui Toynbee sau a capodoperei lui Spengler Der Untergang des Abendlandes. Din Zbor… cam aceasta este impresia pe care o avem, ceea ce mi se pare lipsit de onestitate. Latura biologiei adolescentei, pe care o intalnim la Eliade de plida, este absenta cu desavarsire. Al doilea lucru artificial este ingroparea in tesatura scriiturii a unor fise de lectura din autori nenumiti, ceea ce l-ar induce pe un cititor naiv in eroarea de a crede ca opulenta de idei din Zbor… ar fi rodul meditatiilor lui Patapievici, ceea ce nu este cazul. Zbor… este o carte de “versete” suprasaturate de referinte livresti. Pana si scena devastator de frumoasa a mortii tatalui pare a avea multe in comun cu un episod similar din Antimemoriile lui Malraux. Insa Zbor… ramane un pisc in cariera de scriitor a domnului Patapievici. Peste o suta de ani, Zbor… se va reciti alaturi de Jurnalul de la Paltinis ca tot ce a fost mai senin in Romania anilor 1970-1990.
In Politice, o carte ce nu ar merita mai mult de o reeditare pe deceniu, ne intoarcem la metoda din Cerul… de a realiza un “colaj” de articole, scrisori, dialoguri, etc., cu toata ca Politice pare un regres in comparatie cu Cerul… Este un volum de o valoare discutabila in alt context decat cel al circumstantelor istorice in care a fost scris. Un alt fapt atrage atentia la prima editie a Politicilor: absenta modestiei (altfel nu am cum sa o numesc) din scurta prezentare a autorului, realizata la inceputul volumului: “Scrieri: (…) Viata la 17 ani (roman picaresc), in curs de aparitie la Editura Nemira; Imaginarul filosofic al fizicii, in curs de pregatire la Editura Humanitas.” Carti care nu numai ca nu au aparut, dar au disparut in neantul trecutului. Ce se va fi intamplat cu aceste carti, in situatia in care au existat ?
Pana si magnum opusul Omul recent se bazeaza pe o serie de articole publicate in presa culturala. Desi pare a fi un experiment in care domnul Patapievici a vrut sa-si demonstreze siesi ca poate scrie o carte de peste 400 de pagini, sunt multe capitole care ar putea fara probleme lipsi. Exista un balast de redundante, de repetitii, de refrazari in Omul recent care ar trebui sa dispara : un scris concentrat ar acorda intensitate paginilor, dar nu cred ca acesta a fost miza domnului Patapievici, dornic sa ne arate cum din cateva idei poti broda, prin nenumarate trimiteri/deprinderi, o “caramida”. Omul recent este, cu toata acestea, poate cea mai valoroasa carte romaneasca scrisa in jurul anilor 2000.
Daca anii ’90 au reprezentat un versant in urcus al creatiei lui Patapievici, dupa anul 2000 domnul Patapievici coboara lent pe celalalt versant. Nici o carte de la Omul recent incoace nu dovedeste o reimprospatare sau o imbogatire a temelor principale, care l-au consacrat in deceniul precedent. Deja in Discernamantul modernitatii (prelucrarea unor conferinte) domnul Patapievici, intelectual public de succes, traieste din citarea in spirit si in litera a eseistului prolific Patapievici de dupa 1989. Discernamantul modernitatii este doar intamplator mai valoroasa ca Politice. Nu pot sa spun mai mult de atat.
Cat despre editia bibliofila cu spatii albe de o leghe intre randuri, Ochii Beatricei, te intrebi de ce domnul Patapievici nu si-a trasformat si postfata voluminoasa la cartea lui I.P. Culianu Iocari serio intr-o carte. Cred ca susnumita postfata ar fi iesit mai groasa decat Ochii Beatricei, un eseu (rezultat tot dintr-o conferinta) transformat intr-o carte.
Cat priveste Despre idei & blocaje, banuiesc ca domnul Patapievici a vrut sa ne dovedeasca ca, desi cu un program aglomerat incepand cu 2004, are inca idei (cam aceleasi de la o vreme incoace) si nu este nici blocat in activitatea in hopuri de scriitor. Desi prezinta o ameliorare de la Omul recent inspre prezent, Despre idei & blocaje ridica semne de intrebare vis-a-vis de plasarea domnului Patapievici in cultura romana.
Ma intreb uneori daca vocatia domnului Patapievici nu este in principal una a insului de o cuprinzatoare cultura generala, intr-o tara unde cultura generala a fost inca din secolul al XIX-lea totul, iar specializarea nimic, care, luat la bani marunti, nu ofera nimic nou in spatiul cultural european. Ce ar zice un profesor renumit de la o catedra de istoria stiintelor dintr-o reputata universitate vestica despre conjectura cuantica a universului dantesc din Ochii Beatricei? Sau ce parere ar avea un political scientist consacrat in Occident despre articolele cu teme politice ale domnului Patapievici? Sau cat de deschizatoare de drumuri in istoria ideilor sunt eseurile din Cerul vazut prin lentila sau Omul recent? Nu par toate acestea niste expozeuri ale principalelor curente de idei din lumea academica europeana a ultimilor 100 de ani? Cum ar arata un peer review intr-o piata de idei dezvoltata a cartilor domnului Patapievici? Nu cumva, la un secol si jumatate de la “prelectiunile populare” ale Junimii, domnul Patapievici vulgarizeaza in articole, conferinte, interviuri, eseuri, etc. toate cercetarile majore ale disciplinelor socio-umane din ultimul veac pentru ridicarea nivelului de instruire al poporului roman educat? Noi tot cultura generala facem si astazi, cand, intr-adevar, ar fi nevoie, desi, dupa revoltele studentesti ale anilor ’60, care au reusit sa transforme the European high cultural establishment intr-un obiect prafuit de muzeu din punctul de vedere al majoritatii societatii democratice si egalitariene, nu se prea intelege de ce si cui ii ofera domnul Patapievici opera sa de popularizare. Presupun ca generatiilor romanesti, educate in dezideratul pedagogic al culturii generale, ai anilor ’60, ’70, ’80 din secolul trecut.
Am indoieli de cat de mult bine face domnul Patapievici societatii romanesti. Din calitatea sa de mason, intelectual public, presedinte de Institut, nu mi-a aduc aminte sa ne fi inaltat chiar si cu putin peste nivelul “stercoral”, de “energumeni” ai urii, de “ipochimeni” “delabrati”, de “patibulari” pe care dumnealui considera ca il avem ca popor. Dar cartile sale, indubitabil, nu ne vor face niciodata rau. Asta numai daca le citim cu o minima distanta critica, ceea ce, de altminteri, nu este decat singurul fel inteligent de a citi.
In concluzie, draga Alexandra, poti sa crezi in continuare ca il urasc pe domnul Patapievici. Eu pot sa iti marturisesc doar ca inca ma astept la o revenire proba a dumnealui ca scriitor activ in mediul cultural romanesc, in ciuda dezamagirilor pe care mi le-a provocat ca admirator sincer al sau. Si nu e vorba de a ura aici, ci de a iubi cu masura atunci cand nu ai suficiente resurse sufletesti pentru a iubi cu disperare.
Cu prietenie
@Antarschinel: Frumos. Rarisim, insa, cel dispus sa accepte acest principiu in practica. De unde si dificultatea combaterii imposturii.
@Domnia Mea: Cam dur, dar amuzant.
@Arsinel: Cred ca nu stiti ce este un „atac la persoana“. In plus se pare ca nu v-ati dezbarat de ceea ce in Germania se numeste „Obrigkeitsdenken“.
@Alexandra: Maniile religioase sunt, din pacate, inaccesibile argumentatiei.
@Cineva: Multumesc. In fata unei Armada de falsi-credinciosi ajunge chiar si numai un spirit care vede adevarul.
@”Domnia Sa”: Randurile dvs. sunt un monument, nu-i asa, de curaj si de sinceritate.Mai ramane sa va cizelati logica si stilul. Pe de alta parte, sa fie dez-amagitor e rostul scrisului.
De altfel d. Patapievici persevereaza. Ca un “cavaler fara frica si prihana”, ce se crede, s-a angajat acum in lupta pentru onoarea pierduta a Elenei Udrea. O lupta care seamana foarte mult cu cea impotriva morilor de vant, pentru ca (”simple petit détail”…) aceasta Dulcinee del Buzau se trateaza ea insasi cam de multicel “public ca obiect sexual”, profitand la maximum de pe urma acestui “statut”. Sigur: Pentru a ramane in “metafora”, n-ar trebui sa-l compar pe d. Patapievici cu Don Quijote, ci cu Sancho Panza, un Sancho Panza care, anticipand dorintele “stapanului” sau, este o minunata unealta ganditoare. Ma gandesc, insa, ca discipolii d. Patapievici, atat de posedati de dragoste si atat de lipsiti de umor, ar gasi un nou motiv sa-si intoneze imnul: “Ura! Ura!”. Asa ca ma multumesc sa remarc numai ca hazliile triplete de epitete pe care maestrul lor le practica (“si stupefiant, si josnic, si abject”, “si venal, si neprofesionist, si distructiv pentru democratie”) ascund prost falsitatea revoltei morale si friabilitatea argumentatiei sale. Dar nu este si aceasta remarca o dovada de nerusinata lezmajestate? Vai, tremur ca varga inchipuindu-mi urmarile…
Anticomunistul a ramas comunist, in sensul ca a ramas interesat de comunism, din care face, fara sa vrea, centrul vietii sale. Deci vechea lui pasiune nu s-a schimbat in esenta. Pentru asta, ar fi trebuit s-o UITE.
Stati linistit, ca nu mai citesc OC. Am venit doar sa vad la ce se mai dedau unii si altii pe-aici. Sa vad cum mai lucreaza ura (pardon, ranchiuna, rautatea si frustrarile- apropo, impreuna mi se pare ca fac o baza buna de pornire pentru ura; si vedeti ca azi are si Cartarescu un articol pe tema asta, cred ac v-ati regasi cu succes in motivatiile pe care le gaseste el resentimentului la romani). Si, cum sunteti nelipsit, v-am vazut imediat. Da, citesc ID si imi place foarte mult cum scrie Traian Ungureanu. Doar n-o sa-mi spuneti ca se compara cu cineva de pe-aici ca as rade tinandu-ma cu mainile de burta.
Alexandra,
Acum 2 sapt ti-era atat de scarba de OC incat ne promiteai ca n-o sa-l mai citesti vreodata…te rugam sa te tii de cuvant!
Frusratul, ranchiunosul,rautaciosul tau preferat!
P.S.: Du-te si citeste Idei in Dialog. Bag mana-n foc ca articolele blande, senine si echidistante ale lui TRU nu o sa te oripileze ca cele din OC.
De acord: sunteti ranchiunos, frustrat si rautacios. Iar postarile dumneavoastra sunt expresia frustrarii, ranchiunii si rautatii dumneavoastra. Acelasi lucru se poate spune si despre cei care conduc aceasta revista si care isi recruteaza redactorii dupa chipul, asemnarea si motivatiile, frustrarile, ranchiunile si rautatea lor.
Hic Rhodos, hic salta!
„Domnia Sa”? Aiurea! Al sau baiat de casa,
Cu limba-mpiedicata in vorba fals mieroasa…
Minciunile, prin barba, cand le strecori, firave –
Remember: AD SUM CAVE !
Ce autoritate are dna Orleanu? ce carti, ce studii masive si de neocolit a produs, si in ce domeniu, daca nu va este cu suparare? Nu se poate oare vorbi civilizat despre despre Patapievici? Textul este ignobil, plin de atacuri la persoana. Revista Observator rau face ca da credit unor articlieri lipsiti de temei si de valoare, cum este si autoarea acestui articol. In mod normal, o revista care se respecta respinge articolele cu atacuri la persoana, ca neconforme codului deontologic.
Alexandra,
Tu ai ceva cu mine. Iti place sa crezi ca jubilez cand mai dau peste un articol anti-Pata in OC. Poate ai dreptate, de ce sa te mint? Pacat ca nu iti argumentezi opiniile. Flegmezi mai rau pe mine decat ii jignesc eu pe altii. Ai un stil de a scrie care ma face sa ma indoiesc ca domnul Patapievici e in targetul tau de lecturi. Si nici dumnealui nu s-ar mandri cu un public format din cititori ca tine. Ma tot dascalesti ca il urasc, ca am ceva cu el. Ce naiba nu pricep ca sunt dezamagit de el, ca a ajuns sa traga de doua sinecuri la stat, pe criterii in principal politice? Ma simt dezamagit de mine insumi sa cred ca am crezut in omul de cultura Pata. De unde si pana unde il urasc? Pe ce te bazezi cand zici asta? Probabil e cliseul tau favorit, transformi o opinie preferata a domnului Pata in dogma. Zau asa, e penibil. Iar articolul de mai sus este chiar foarte bine scris. Nu stiu cat de adevarat este! Eu cred ca da. Tu crezi ca nu. Fie! Hai sa lasam lucrurile asa. Si iarasi dai semne ca habar nu ai ce zici cand te legi de mine. Macar daca m-ai citi cu ceva atentie! Cum adica „cat despre cartile domnului Patapievici, e treaba lui cand si daca le si publica”? Trebuie sa iti aduc eu aminte ca acum 15 anisori asa, pe cand Patapievici debutase fara sa faca valuri la Nemira, ca sa redebuteze la Humanitas sub girul domnului Liiceanu, ce vedea in el pe Kierkegaard reincarnat, domnul Patapievici ne tinea cu sufletul la gira in asteptarea unor carti deja scrise, opere de sertar ante-1989, capodopere ce asteptau doar sa treaca pe la tipografie? Unde au disparut acele 20-30 de volume in quarto? Au existat sau erau bune sa-i pacaleasca pe cei care se asteptau la un nou fenomen Eliade, mitizat inca dinainte de 1989, in cineva tanar, promitator si cu recomandari paltinisene? Eu cred ca a fost un truc editorial de mare succes in acele vremuri. Tu poti sa crezi ce vrei. In rest, te rog, fa-ti o injectie de realitate. Cat despre ura, las-o mai usor! Nu e vorba de ura aici. Fa-ma ranchiunos, frustrat, rautacios, etc., dar nu ii fa pe unii gazi si pe alti victime ale urii!
A plecat un chirurg (s-a dus sa scrie cu un sculer-matriter), a aparut (oare de unde???) aceasta doamna chirurg, Orleanu pe numele ei. M-am tot impiedicat numele ei pe diverse forumuri dar vad ca si-a gasit, in sfarsit,un loc de cinste la doamna Musat, aici. Si uite-asa v-ati satisfacut si dumneavoastra setea de a mai barfi un pic la Patapievici. Va simtiti mai bine acum? Dar daca tot ati asteptat atat de mult un nou numar din OC cu speranta ca il mai musca cineva pe Patapievici, si daca tot sunteti satisfacut acum, nu ne spuneti si noua de unde vi se trage? Ura.
Cat despre cartile lui Patapievici, e treaba lui daca si cand si le publica. Oricum, o aveti pe doamna Orleanu, ce va mai trebuie? Cineva care gusta Orleanu (sau Simonca), oricum nu gusta Patapievici.
Excelent articol: fiecare rand este rezultatul unei luciditati de chirurg. Iar Romania are nevoie de chirurgi sociali! ICat despre Dl. Patapievici, noi, muritorii framantati de uri, de mitocanii, de noi insine, ii asteptam inca, la 20 de ani distanta, cele cateva zeci de volume ale Operelor complete, retinute la sertar si germinate inainte de 1989, cu care dumnealui se lauda nesfruntat. Cate titluri de carti magnifice nu ne promitea domnul Patapievici pe coperta volumelor publicate in primii ani de dupa Revolutie, carti-proiect sau carti care abia asteptau sa fie date la editat, pe care totusi nu le-a vazut nimeni scrise inainte sau dupa domnul Patapievici. Noi il asteptam inca pe acel erudit enciclopedic, devotat trup si suflet culturii, cu care domnul Patapievici ne-a amagit ani la randul!
chiar daca textul lui HRP este susceptibil de obiectii, nu i se poate, in opinia mea, reprosa nici decenta scriiturii si nici eleganta exprimarii. Oricind i se poate reprosa inconsistenta opiniilor, subtirimea logica sau lipsa de adecvare a exemplelor. La fel ca oricarui autor de articole, carti sau aparitii publice. Insa „tonul si maniera” in care autoarea acestui sunt inadmisibile si, cel putin din perspectiva mea, de necitit. Din pacate, desi as fi dorit un raspuns argumentat la articolul lui HRP, lipsa oricarei prezumtii de buna-credinta si maniera „psihanalitica” a articolului de mai sus (poate chiar psihiatrica), dublata de ironii penibile si pur si simplu degradante pentru cea care le-a scris ma face ca sa „tin partea” pozitiei lui HRP (chiar daca nu tuturor argumentelor sale). Procesul de intentie din acest articol gazduit de Obs.cult. (fie si la rubrica „polemici”) si ridicolul „argumentelor” sunt descurajante pentru orice cititor de buna credinta, care nu poate sa nu se indoiasca atit de calitatea de intelectual a autoarei articolului, de veridicitatea „indoielii” sale din final, precum si de onestitatea acesteia. Uneori, politetea elementara nu poate fi inlocuita de expresia „Domnia Sa”. Cu dezamagire si regret pentru lectura rindurilor de mai sus…