„Triumful“ şi „moartea“ romanului interbelic

Primele decenii ale secolului trecut au adus în procesul evolutiv al literaturii europene una dintre cele mai substanţiale schimbări de paradigmă. Proust, Gide, Virginia Woolf, Huxley ori James Joyce sînt printre cele mai importante nume care au schimbat pentru totdeauna faţa mereu nelămurită şi mereu orgolioasă a literaturii. Toma Pavel identifică, la începutul secolului al XX-lea, cea de-a treia transformare majoră din istoria romanului, cînd este reformulată „finalitatea estetică a genului“, ceea ce permite ca, pe un teren pregătit în prealabil de romantici ori de simbolişti, romanul să adopte rafinamentul şi bogăţia emoţiilor evocate de poezie şi de muzică. Ca şi în cazul prefacerilor anterioare, şi de data aceasta vechiul şi noul şi-au disputat îndelung terenul, intervenţiile categorice ale unor romancieri şi critici dînd naştere unor polemici pătimaşe. În Franţa, de pildă, grăitoare sînt controversele stîrnite de ineditul scriiturii proustiene. Gide refuza, în 1912, publicarea primului volum din Căutarea timpului pierdut, în NRF, considerînd că Proust e „un snob, un amator monden, tot ce poate fi mai supărător pentru revista noastră“, la scurt timp cerîndu-şi scuze şi oferindu-se să-i publice restul volumelor. În 1945, Sartre aprecia psihologia intelectualistă a lui Proust ca fiind de-a dreptul nefastă. Din fericire, de data […]