Ultimul Barthes românesc: postmodernul anilor ’90

„Un individu, si révolutionnaire se donne-t-il, qui ne se pose pas la question du lieu d’où il parle est un révolutionnaire postiche.“ Roland BARTHES   La începutul anilor 1980, în plin ceaușism, orice raportare in vivo a literaturii la politic era, probabil, considerată inutilă: decît să minți, spunea cineva, mai bine să nu vorbești. Subversiune? Întrebarea dacă se putea va atîrna de-acum, fără răspuns, ca un cablu care atîrnă pe stradă, benign, dar enervant. Cîmpul literar ajunsese la un oarecare echilibru, într‑o stare pe care am putea să o descriem așa: în critică, autonomia esteticului era de mult cîștigătoare și, pentru a nu crea suspiciuni, se adaptase trendului cultural naționalist dominant. Prin opoziție cu protocronismul, autonomismul estetic rămînea receptiv la tot ceea ce se petrecea pe scena literaturii occidentale, la adăpost, firește, de intersecții periculoase cu ideologia sau politicul. Frig, foame, postmodernism În acest context, primit ca un eveniment, deși nu era decît ecoul unuia, apare tema post­modernismului. Dacă în numărul comemorativ din 1981, în Secolul XX, nimeni nu-l numește pe Barthes postmodern(ist), cu toate că, în același an Eugen Simion publică o carte al cărei titlu intră în constelația conceptuală a postmodernismului – Întoacerea autorului –, curînd, în primul […]