Un oaspete de departe

Numele lui Nurrudin Farah l-am auzit prima dată în 1998, cînd eram membru în juriul prestigiosului Premiu Neustadt, considerat, la acea dată, anticamera Nobelului. Spre uluirea celor mai mulţi dintre membrii juriului (eram 11), laureatul nostru nu a fost nici Doris Lessing, nici Philip Roth, nici John Ashbery, nici vreunul dintre ceilalţi cîţiva scriitori consacraţi, ci acest necunoscut, rezultat, probabil, al unui ironic joc al hazardului (votul era, fireşte, secret şi în mai multe runde), care voia sa ne înveţe să nu ne mai tăiem unul altuia craca, fără să ne gîndim la consecinţe.Dar surpriza încă mai mare a fost că ne-cunoscutul nu era, de fapt, chiar atît de ne-cunoscut, ci un scriitor în plină ascensiune mondială.   În anii care au trecut de atunci, cursul meu de la Bard, Maeştrii contemporani, a avut oaspeţi de seamă din Europa şi America (Saramago, Tisma, Bellow, Roth, Kadare, Llosa, Pamuk, Magris, Tabucchi, Ozick, O’Brien, Molina) şi venise momentul, consideram eu, să invit şi scriitori din Asia şi Africa. Voiam scriitori islamici care să aducă o perspectivă atît de necesară „dinăuntrul“ lumii lor asupra temei actuale a fanatismului şi a terorismului religios.   Nurrudin Farah devenise, de la o vreme, un nume tot mai pomenit printre candidaţii […]