Viața și moartea unui comunist basarabean. Iuri Korotkov, tatăl Kirei Muratova

Povestea acestui text a început cu pagina de Wikipedia a cineastei sovieto-ucrainene Kira Muratova, unde apar numele părinților ei și informația, lapidară, că mama Muratovei, Natalia Scurtu, a fost o activistă ilegalistă de frunte a Partidului Comunist din România, iar tatăl, Iuri Korotkov, a murit executat în spatele frontului. A continuat cu dosarele de la Siguranță ale lui Korotkov – nouă la număr, suficient de numeroase încît el să apară ca un personaj mai important în economia comunismului interbelic din România decît părea inițial – și o adresă, ciudată la prima vedere, descoperită întîmplător în fondul de „Documente interne“ ale Comisiei Controlului de Partid (atotputernicul organ de verificare a comuniștilor, ulterior Colegiul Central de Partid), iar informațiile despre moartea lui au devenit tot mai contradictorii: cînd a murit, cum a murit și chiar și unde a murit a început să pară tot mai neclar. Istoricul Mihai Burcea a fost Charonul care a intermediat toate aceste treceri între lumea celor vii și lumea celor morți, iar recunoștința mea pentru ajutorul oferit de Mihai este nesfîrșită.

 

A dispărut în timpul unei misiuni în spatele frontului, în zona Odessei, în 1941, se spune despre Iuri (Gheorghe) Corotcov (Korotkov) în dosarul de cadre al soției lui, Natalia Scurtu-Corotcov. Korotkov a fost împușcat de soldații care-l prinseseră, pe motiv că a încercat să fugă de sub escortă (o execuție extrajudiciară), scrie în arhivele moldovenești cercetate de istoricul Dumitru Lăcătușu de la Centrul de Consultanță Istorică. Care arhive, de altfel, par a cuprinde copii extinse făcute de sovietici după documentele militare ale românilor, găsite la fața locului… Pe 19 septembrie 1941, informează Buletinul expediat, pe 22 septembrie, de Biroul 2 al Statului Major al Corpului 2 de Armată, pe care se bazează versiunea cunoscută a morții lui Korotkov, un avion a fost doborît lîngă localitatea Gura-Roșie (județul Cetatea Albă, la acea dată), pilotul a fost omorît, cei doi pasageri ai avionului au încercat să fugă, au fost prinși, iar „individul Corotcov Gheorghe, fost deputat sovietic de Lăpușna“ a fost împușcat mortal cînd a încercat să evadeze a doua oară.

Etnic rus, născut la Osowiec/Osoviets (acum în Polonia, la acea dată, în Imperiul Țarist), a făcut studii nefinalizate de inginerie mecanică la Ghent (Belgia), întreținîndu-se, între timp, ca muncitor, și a activat, după întoarcerea în România, preponderent ca instructor al CC al PCdR, înainte să revină, în 1940, în Basarabia. Iar din ceea ce se arată în feluritele dosare ce-l privesc, el n-a fost executat (chiar) pe loc atunci cînd a fost prins lîngă Odessa.

 

Una dintre cheile către povestea vieții și mai ales a morții tatălui Kirei Muratova constă în navigarea printre numele sub care sînt înregistrate dosarele, în condițiile opțiunilor variabile ale autorilor lor fie pentru transliterarea numelui de familie (Corotcov), fie pentru păstrarea lui în varianta rusească (Korotkov), fie pentru numele de botez (Gheorghe), fie pentru cel sub care era cunoscut (Iuri). Am optat pentru versiunea Iuri Korotkov fiindcă este cea adeseori folosită de soția lui, Natalia Scurtu, și de Colegiul Central de Partid (anterior, Comisia Controlului de Partid) – CCP –, într-un dosar despre care nimeni nu știa că există, dar care s-a dovedit esențial pentru înțelegerea lucrurilor.

 

Într-un articol apărut în ziarul Ordinea la peste o lună de la presupusa executare pe loc a lui Korotkov, reporterul de război Viorel Vișoiu îi face lui Korotkov un portret de „terorist“ cu totul excepțional: „unul dintre principalii conducători ai poliției secrete sovietice“, „unul dintre cei mai seamă specialiști ai polițiilor secrete sovietice în organizarea de atentate și acte de sabotaj“, tartorul NKVD-ului la Chișinău, „chemat din serviciul NKVD-ului de către contraamiralul Jukov“ și trimis să reorganizeze nucleele comuniste din spatele fronului de la Odessa. E clar că reporterul Vișoiu știe că soldații români au prins un „pește mare“, mult mai mare decît „capturile“ obiș­nuite de pro-sovietici parașutați dincolo de liniile de luptă. Parașutări curente după începerea ofensivei românești dincolo de Prut: conform unui Buletin informativ al Jan­darmeriei privind prima lună de război, pe 25 iunie 1941 fusese prins un parașutist, pe 7 iulie, trei fuseseră uciși și doi prinși, în noaptea de 20 spre 21 iulie fuseseră capturați alți opt, iar în noaptea de 26 spre 27 iulie, sovieticii parașutaseră nouă oameni, zona de acțiune întinzîndu-se de la Rădăuți pînă în actualul județ Constanța. Legal, cei prinși erau deferiți instanțelor militare, care, în situația specială a momentului (aplicarea Legii stării de asediu, urmată de starea de război), ajunseseră să judece, în intervalul ianuarie – octombrie 1941, 9.361 de dosare lunar. Sigur că nu parașutiștii constituiau grosul celor judecați (ci „infractorii“ la Legea rechizițiilor, civilii care încălcau felurite ordine ale comandamentelor militare etc.), dar blocajele și lentoarea instan­țelor militare erau de natură să justifice „luarea dreptății în propriile mîini“ și apariția execuțiilor extrajudiciare.

Pentru cine știe cum funcționau partidele comuniste în perioada în cauză, Korotkov nu avea nici o legătură cu NKVD, sovieticii neadmițînd suprapunerea activității politice cu cea de spionaj (agenții NKVD în România nu dețineau funcții de partid). Din dosarele lui de la Siguranță reiese explicit că Iuri Korotkov fusese, la finalul anilor 1930, membru în organele de conducere ale PCdR din București, lucru confirmat de Teohari Georgescu în convorbirea lui cu Alexandru Șiperco din anii 1970: „În 1939, conducerea PCR a județenei Ilfov (a Capitalei) era Elvira (Gaisinschi), Teohari Georgescu, Neagu Andrei, Iuri Korotkov. […] Legătura în sus era (Vasile) Luca“. De trimis în spatele frontului fusese, fără-ndoială, trimis pentru „reorganizare“ – însă politică și de agitație, deși rămîne un mister de ce a decis partidul să-și expună (am văzut cît de riscantă era trecerea în teritoriile controlate de Armata română) un cadru atît de important, cu atîta vizibilitate, deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenească.

În Belgia, în grupul de basarabeni comuniști

Ca de obicei, se pare, în dosarele Siguranței, datele personale variază interesant – nu aflăm din ele, cu certitudine, dacă Korotkov avea ochi căprui sau albaștri (probabil căprui; clișeele foto sînt alb-negru), dacă era blond sau șaten (probabil șaten), dacă avea 1,65 m sau 1,67 m (era, oricum, de statură medie). Vorbea, în afară de română și rusă, franceza, germana și, se pare, italiana. Mai mult ca sigur, informațiile de familie cum că tatăl său, Aleksandr, fusese ofițer țarist (colonel, scrie istoricul Cristina Diac) sînt reale: la Osowiec, orășelul din Polonia unde s-a născut Iuri, pe 15 ianuarie 1907, se găsea, înainte de Revoluția din Octombrie, o importantă garnizoană rusească, menită să apere o fortăreață, locul unei sîngeroase bătălii în timpul Primului Război Mondial. Mama lui Iuri, Eufrosina, era originară din Soroca, iar soții Korotkov s-au stabilit în Basarabia după 1915, Aleksandr lucrînd pînă la pensionare ca agent de control la Percepția din Soroca. Iuri a plecat să studieze în Belgia și acolo a intrat în grupul de basarabeni comuniști, și-a cunoscut viitoarea soție, pe Natalia (născută Reznic, de origine evreiască, tot din Basarabia; dosarele lui Iuri spun că s-au căsătorit în 1932, în România), în 1928 a devenit membru al Partidului Comunist din Belgia, iar activitățile politice i-au atras un ordin de expulzare din partea autorităților belgiene. Nu a părăsit imediat țara, însă ordinul l-a împiedicat să-și termine ultimul an de facultate (spre deosebire de partenera lui de viață, care și-a finalizat studiile de medicină).

Întors în România la sfîrșitul lui 1929 și luat în armată, Iuri a fost, în octombrie 1930, acuzat de spionaj, arestat preventiv, împreună cu Natalia, pe care polițiștii au găsit-o în locuin­ța lui, dar ambii au fost eliberați în noiembrie (Iuri n-a recunoscut nimic în anchetă). În 1931‑1932, a condus resortul de agitație și propagandă al CC al UTC, responsabil de editarea unor publicații (evident, ilegale) cum ar fi Tînărul leninist (unde a lucrat cu Ofelia Manole), și a fost, conform Anei Toma (ulterior, mîna dreaptă a Anei Pauker la Ministerul de Externe și soția lui Gheorghe Pintilie/Pan­tiușa Bodnarenko, șeful Securității dejiste), legătura CC al UTC cu resortul studențesc, apoi a devenit instructor al CC al UTC, cu sarcini organizatorice la București, Iași, Chișinău și, în final, Cernăuți. Dinamica regională a acestor sarcini se suprapune, în mod clar, cu activitatea profesională și politică a Nataliei Reznic, căreia, ca medic, îi era mai ușor să-și găsească un serviciu; aflat în imposibilitatea de a-și obține diploma de inginer – nu i se echivalau studiile din Belgia –, Iuri depindea de salariul de la partid și de slujbe necalificate sau lecții particulare (deși cel puțin cît a fost în conducerea județenei de Ilfov, salariul de la partid ar fi trebuit să fie cam același cu cel al Elvirei Gaisinschi, în jur de 4.000 de lei, așa cum apare în mărturia ei din seria realizată de Alexandru Șiperco). Conform lui Petru Negură, scriitorul basarabean Emilian Bucov îl creditează pe Korotkov, în acea perioadă, pentru radicalizarea concepției poetice și a activității lui politice, în urma unei discuții avute de cei doi (Bucov fusese criticat de CC al PCdR pentru că se interesa prea mult de literatură și prea puțin de munca de partid).

În 1934, și Iuri, și Natalia sînt arestați în ceea ce avea să devină „Procesul celor 105“, un dosar colectiv implicînd toată Regionala PCdR Bucovina, judecat în 1935-1936, la Consiliul de Război din Iași. În cazul acesta, aproape toți inculpații erau evrei, iar la procesul de la Iași au fost chemați să depună mărturie mai mulți medici de la Spitalul Evreiesc din Cernăuți, unde lucra, la data arestării, Natalia Scurtu. De altfel, soții Korotkov locuiau într-o cameră a spitalului și nu aveau, cum spun anchetatorii, un „domiciliu stabil“ (mai mult decît atît, doar Natalia locuia oficial în spital, iar Iuri fusese prins cînd, după arestarea soției, se adăpostise într-o locuință unde fusese adus de un tovarăș, Iuliu Șofran; de altfel, precaritatea profundă i-a însoțit pe celor doi constant în anii dintre războaie). Printre acuzați se numărau personaje ce aveau să devină bine-cunoscute în timpul regimului comunist: Betty Birman (Birnbaum – ortografierea numelor ilegaliștilor este o problemă constantă în dosarele și presa vremii; Elisabeta Luca, soția lui Vasile Luca), Pavel Chirtoacă, Iuliu Șofran (viitorul critic literar realist-socialist Nicolae Moraru, al cărui nume de naștere apare, adesea, ca Iulea Șafran), Pavel Babuci (adeseori Bobuci în dosarul ieșean; ambasador al României în Marea Britanie în anii 1950).

Ce făcuseră și cît de periculoși erau acești oameni?

Toți fuseseră arestați pentru agitație comunistă, în baza unor articole din „Legea pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștei publice“, promovată de ministrul G.G. Mârzescu în 1924 (și modificată ulterior, inclusiv în 1933). „Tehnica“ Nataliei Scurtu (pe atunci, secretar al Comitetului Regional UTC Bucovina), Marta Schörf (sau Schärf), turnase grupul la Siguranță, care descinsese la diverse adrese și găsise manifeste, broșuri și documente olografe dovedind idei comuniste. Unii acuzați par a fi fost implicați în organizații – sindicale, evreiești – legale, însă conform Legii Mârzescu, care nu pomenește cuvîntul „comunist“, orice vehiculare de idei legate de conflicte de clasă, „știri tendențioase privitoare la schimbarea ordinei legale de succesiune la Tron sau a formei de guvernămînt“ prin presă, alte publicații, spectacole de teatru, proiecții de film etc., îi făcea pe autorii ei susceptibili de a fi comis o infracțiune. Nu era nevoie să fi fost implicat în proteste (eventual armate), greve, acțiuni de sabotaj sau de susținere a Uniunii Sovietice – tot ce era nevoie pentru a fi condamnat era dovedirea unei asocieri de grup susceptibile de ideologie periculoasă pentru orînduirea de stat (legea subîntinzînd ideea că, prin definiție, PCdR urmărea răsturnarea orînduirii de stat). Motiv pentru care procesul era unul colectiv.

Autoritățile confiscă mașini de scris (de la Leon Gips și Herman Glantz) și angajează un expert grafolog care să confirme autorul documentelor olografe (autorul era Iuri Korotkov). Onorariul expertului, de 2.189 lei, reprezintă de 310 ori norma de hrană pentru un arestat preventiv (stabilită prin lege la 7 lei pe zi, și asta doar dacă arestatul nu avea resurse financiare proprii). La Pavel Chirtoacă se găsesc revista Rundschau, un material de­spre susținerea dată muncitorilor de către partidele comuniste și trei notițe cu parole și locuri de întîlnire (scrise cu chirilice), așa-numitele „iafce“. Nimic n-a contribuit mai mult la imaginea, post-1945, de mare forță a micului și ineficientului PCdR decît vasta atenție și extinsele anchete ale Siguranței la adresa unei mîini de oameni care scriau manifeste.

Autoritățile emit mandate de aducere pentru un număr impresionant de persoane, pe care le caută pe la diverse adrese, pentru implicări neelucidate în caz. Pe profesorul de muzică Samuil Flor, de pildă, îl caută, ca martor, acasă și la Conservator, timp de o lună de zile, fără să-l găsească (pînă la urmă, Flor nu apare la proces – deși, conform propriilor declarații, date aproape 50 de ani mai tîrziu pentru Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, cu excepția unor turnee, după revenirea de la studii n-a părăsit Cernăuțiul pînă după 1940).

Unii arestați preventiv se îmbolnăvesc, iar alții, cel mai probabil, mimează boala. Rudele – inclusiv Natalia Scurtu – fac succesive cereri de eliberare, pe motive medicale sau familiale. Natalia cere eliberarea lui Iuri Korotkov fiindcă ea e singură cu un copil mic și săracă (locuia, cu Kira, într-o anexă a casei unui tovarăș comunist, de fapt, un fost grajd). În final, pînă la data procesului, doi ani mai tîrziu, toți acuzații sînt eliberați din arest.

Dincolo de subterfugii și mimări, în mod cert, Siguranța nu se purta cu mănuși cu acuzații comuniști – de aici și problema de a distinge între scuzele medicale (atunci ca și acum) și abuzurile reale. Deși faptul nu apare în dosarele lui de la Siguranță, Iuri Korotkov e cu certitudine zdravăn bătut la Siguranța din Cernăuți. În dosare apare că fratele viitoarei soții a lui Vasile Luca cere ca Betty să fie internată la spital pentru o problemă la picior, ca urmare a „relelor tratamente aplicate de poliție“. Rezoluția autorităților este ca Betty să rămînă în închisoare: a suferit, într-adevăr, o „entorsă“ și are nevoie de repaus la pat, dar atît. Un alt arestat e dus, totuși, la spital – pentru o operație de apendicită. Chirtoacă și Iuliu Șofran se declară bolnavi de tuberculoză pulmonară. Arestatul Stoianov cere să-i fie ridicată „prevenția“ la izolator pentru că suferă de miocardită și reumatism articular (medicul penitenciarului confirmă, iar Stoianov e „scos de la secret“). Soția lui Ițic (Ilie) Kanner (Kamer) cere să i se permită unui medic să-i consulte soțul, fiindcă mai vechea lui „boală de nervi“ s-a agravat. Kanner este eliberat trei săptămîni mai tîrziu și va fi condamnat în lipsă; între timp, apucase să dea pe goarnă, la Siguranța Cernăuți, conducerea Regionalei Bucovina, inclusiv pe Korotkov. Nu e singurul care cedează. Soția lui Leon Gips (Ghips) povestește cum a ajuns pe drumuri, din cauză că arestarea soțului a dus la închiderea magazinului lor (aveau un atelier de blănuri) și la evacuarea ei din casă, și declară că Gips a fost bătut în anchetă, nemaiputînd merge. În final, Leon Gips va fi condamnat în contumacie – nu se știe ce s-a ales de afacerea familiei. Se știe însă (dintr-o verificare efectuată de Comisia Controlului de Partid în 1950 – întîmplător, cazul lui a fost discutat în aceeași ședință a CCP cu cele ale Herminei Tismăneanu și Elenei Ceaușescu) că Gips nu s-a comportat bine în ancheta de la Iași și și-a turnat doi tovarăși; la acea dată, nu era membru de partid, ci activa pe linia Ajutorului Roșu (probabil, fiind negustor, contribuia, printre altele, la strîngerea de fonduri). Iar Pavel Chirtoacă pare să fi făcut declarații complete – inclusiv despre Kanner și Iuliu Șofran – încă de la descoperirea „iafcelor“ (după război, a fost sancționat prin nerecunoașterea stagiului de partid dina­inte de 23 august 1944).

Nici martorii nu se înghesuiau să participe la anchetă: doi dintre ei, medici la spitalul din Cernăuți, caută să scape de obligația interogării la Consiliul de Război cu adeverințe din partea comunității iudaice cum că nu pot lipsi de la îndatoririle lor profesionale. Alte două martore, de 62 de ani, din Gura Humorului își scot adeverință de la doctor că nu se pot prezenta la Iași – una are artrită și miocardită, cealaltă are vederea mult diminuată.

Dosarul lui Pavel Chirtoacă și cel al lui Betty Birman au fost disjunse de lotul celor peste 120 de acuzați inițiali de la Iași – ambii erau implicați în alte procese. Pledoariile în fața judecătorilor Consiliului de Război al Corpului 4 Armată din capitala Moldovei au început în zilele în care, la Brașov, se încheia un alt proces al comuniștilor – în care avea să fie condamnat și Nicolae Ceaușescu –, iar sentințele s-au dat în ziua în care, la Craiova, începea celebrul proces al Anei Pauker (și al altor militanți comuniști). Iuri Korotkov și Natalia Scurtu au fost condamnați, fiecare, la trei ani închisoare, 30.000 de lei amendă penală, zece ani interdicție și 5.000 de lei despăgubiri (actualele cheltuieli de judecată). Pentru Natalia, probabil Ajutorul Roșu (brațul partidului de sprijin pentru cei condamnați) a plătit amenda penală (30.000 de lei reprezentau un salariu decent pe un an de zile), dar nu a făcut-o și pentru Korotkov, care, din acest motiv, a avut de executat șase luni de închisoare în plus. Se prea poate să fi fost un aranjament la care să fi consimțit toată lumea: Ajutorul Roșu n-ar fi putut plăti pentru amîndoi, iar faptul că a acoperit amenda Nataliei i-a permis acesteia să iasă din închisoare aproape în același timp cu soțul ei (la ieșirea din închisoare, Natalia a devenit membră în CC al Ajutorului Roșu și coordonatoare a acestuia, împreună cu Ofelia Manole). Lui Iuri i s-a calculat și perioada de arest preventiv, în vreme ce Natalia fusese lăsată să nască, în așa fel încît, cu tot cu jumătatea de an suplimentară, Iuri a fost eliberat în decembrie 1938, iar soția lui – în februarie 1939.

Reveniți în Capitală, Iuri Korotkov s-a angajat ca supraveghetor la lucrările aerodromului București (Băneasa?; Pipera era utilizat ca aeroport militar), iar Natalia Scurtu și-a deschis un cabinet medical și s-a angajat la Spitalul „Iubirea de oameni“, din zona actualului bulevard Mircea Vodă. Fondatorul acestuia, socialistul dr. Leon (Litman) Ghelerter, un încrîncenat luptător pentru drepturile evreilor, avea să fie, în a doua parte a anilor 1930 (a murit în 1945), ținta tot mai multor acuze de troțkism din partea comuniștilor, însă, în perioada interbelică, spitalul său era un adăpost sigur pentru evreii, fie și comuniști…, supravegheați de Siguranță și cu cazier. Natalia Răutu, soția lui Leonte Răutu, a fost de asemenea angajată acolo, în aceeași perioadă cu Natalia Scurtu – și ilegaliștilor români li se aplică vorba „țară mică, două mese“.

După eliberarea din închisoare, Siguranța se interesează îndeaproape de domiciliul Nataliei și al lui Iuri Korotkov, care, ca toți ilegaliștii, se mutau destul de des. Pe 29 februarie 1940, li se operează și o percheziție (ordonată în același timp cu percheziția la domiciliul lui Teohari Georgescu – după cum am spus, și el, și Iuri erau membri în conducerea organizației pe Capitală), efectuată sub comanda comisarului de poliție Gheorghe Cambrea, al cărui nepot, Sergiu Nicolaescu, pe atunci în vîrstă de zece ani, avea să-l nemurească sub chipul legendarului comisar Moldovan. După această percheziție, însă, programată cu cîteva luni înainte de ocuparea Basarabiei de către sovietici, Siguranța le pierde urma celor doi soți. Iuri a plecat la Chișinău în primăvara lui 1940, la indicațiile partidului, pentru refacerea organizației de partid, în urma arestărilor din ianuarie 1940. Natalia și fiica lor, Kira, i s-au alăturat odată cu grosul comuniștilor basarabeni, plecați pe capete în ținuturile natale după cedarea Basarabiei (mai exact, pînă pe 1 iulie 1940 plecaseră peste 80 dintre membrii din București).

În toți acești ani, Iuri pare să fi fost foarte popular printre tinerii activiști comuniști și foarte iubit de aceștia, „se bucura de autoritate și simpatie peste tot“. O spun, trei decenii mai tîrziu, Vasile Frunză, membru în Comitetul județean Iași al PCdR în anii 1932-1934, Ana Naum (Nuțu Fuxman, soția lui Belu Silber la momentul judecării Lotului Pătrășcanu), al cărui soț din acea vreme a fost anchetat împreună cu Korotkov în „Procesul celor 105“, Ecaterina Micu (născută Klein; cunoscută și ca Tina Chivu, fosta soție a lui Chivu Stoica), membră, în 1939, în Comitetul PCdR al Sectorului Negru București, și Mina Voicu (soția lui Ștefan Voicu, unul dintre șefii Scînteii după 1948), cu care a lucrat în organizarea Regionalei de la Cernăuți.

Mai tîrziu, despre activitatea propriu-zisă a lui Iuri Korotkov, timp de un an, în declarata RSS Moldovenească se știe foarte puțin. A fost secretar al Comitetului Regional de partid și a participat, după ocuparea provinciei, la campania pentru alegerile în Sovietul Suprem și la editarea unor publicații, pentru care a și scris (a lucrat la Moldova socialistă), însă atîta tot (Siguranța românească nu știa ce se întîmplă în PC(b)M, iar moartea lui Korotkov a împiedicat alcătuirea altor dosare locale). Cel mai probabil, dacă partidul decisese să-l trimită în spatele frontului, a avut parte de un instructaj ca atare, dar unde și cînd s-a produs acest lucru nu se poate afla.

În mai 1939, Korotkovii fuseseră implicați într-o altă rețea de supraveghere a poliției.

În acea lună, Marele Stat Major al Armatei avertiza Siguranța că Natalia și Iuri, ca și Luka Laszlo (Vasile Luca) sînt în „contact permanent“ cu Elena Sîrbu, cunoscută drept logodnica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, încarcerat la Doftana, cu care E. Sîrbu corespondează (măritată apoi cu Ștefan Pavel, Elena a murit în 1943 în închisoare, intrînd, astfel, în panteonul partidului; în 1937 – începutul lui 1939, fusese colegă de celulă cu Natalia Scurtu la Dumbrăveni, iar în 1955, văduva Natalia avea să se căsătorească cu fratele Elenei Pavel, Eugen Sîrbu). Cu toate acestea, autoritățile nu se impacientează privind localizarea lor pînă la căderea Stalingradului, în 1943. Paradoxal, deși Armata a anunțat executarea lui în 1941, Siguranța nu știe, doi ani mai tîrziu, că el e deja mort.

Cui îi servea „demascarea“ unui „terorist“ mort de mai bine de o lună?

Articolul lui Viorel Vișoiu din Ordinea a intrat în tipar, probabil, în a doua parte a zilei de 21 octombrie 1941, în ediția distribuită pe 22 octombrie (ziua în care, după-amiază, avea să fie aruncat în aer Comandamentul trupelor române de la Odessa, declanșînd imediat masacrarea, ca represalii, a evreilor din oraș). Faptul că textul apare într-o zi rămasă în istoria neagră a României este, evident, o coincidență, însă publicarea lui la peste o lună de la prezumata execuție a lui Korotkov este ușor bizară. Cui îi servea „demascarea“ unui „terorist“ mort de mai bine de o lună și, dacă Iuri Korotkov a fost executat la fața locului, la ce folosește să spui că a fost preluat de forțele de ordine? Întrebări valabile, de vreme ce se poate infera că informațiile de biografie politică i-au fost furnizate lui Vișoiu de autoritățile române, nu de Korotkov însuși: un om care tăcuse cu obstinație sub tortura Siguranței n‑avea de ce să-și dea drumul neîntrebat la gură în fața unui ziarist întîlnit întîmplător, și nici Vișoiu nu era tocmai un reporter de război pe modelul anilor 2000. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, reporterii erau militarizați, iar Vișoiu făcea parte din Compania 2 Propagandă Zona Operativă, afectată Ma­relui Cartier General; de altfel, el s-a aflat și printre fondatorii, în primăvara lui 1942, ai Asociaţiei reporterilor de război. Altfel spus, cel mai probabil, Vișoiu executa un ordin militar scriind articolul respectiv – iar finalul acestuia, în care Korotkov e descris plecînd învins sub supravegherea unui militar, nu e deloc conform cu versiunea de dosar a morții lui.

Nu e singura sursă în care varianta oficială, a executării imediat după prindere, nu se potrivește. În același volum de confesiuni ale elitei comuniste interbelice culese de Alexandru Șiperco, Teohari Georgescu spune despre uciderea lui Korotkov: „Am cercetat pe ofițerul de jandarmi care i-a cercetat pe ei. S-a petrecut astfel: aruncați în Basarabia [cu parașutele, n. Al. Șiperco], în apropiere de o comună. Ei au trimis un localnic din grupul lor în comună, să facă o cercetare, să vadă dacă sînt jandarmi. Ăsta era un trădător, s-a dus și a anunțat Jandarmeria. Ei l-au crezut și nu au luat nici o măsură [de precauție, n. Al. Șiperco]. Jandarmii i-au înconjurat – cercetări groaznice, chinuri groaznice, masacrați“. În același timp, conform istoricului Cristina Diac, Korotkov a fost parașutat nu în 1941, ci în 1942, „cu un grup din care mai făceau parte I. Morghenstern și Boguslavschi“, grupul a fost descoperit de autorități, iar membrii lui – condamnați la moarte și executați.

 

Ce spune Teohari Georgescu a fost primul indiciu, în povestea acestui text, că, totuși, comuniștii au încercat, după 1945, să afle ce s-a întîmplat cu Iuri Korotkov și să-i pedepsească pe cei responsabili. Însă nicăieri, în mărturia lui Georgescu ori în dosarele de la Siguranță (care includ transcrieri ale articolului lui Vișoiu și copii după Buletinul informativ al Armatei), nu apare numelui celuilalt pasager al avionului doborît ori al jandarmului care-l va fi împușcat. Varianta Cristinei Diac, care-și bazează nota biografică pe documente din Fondul Microfilme Rusia al ANIC și pe afirmațiile lui Vasile Luca dintr-un interogatoriu din 1954, nu se susține – toate datele indică faptul că Iuri Korotkov a fost capturat în 1941, Natalia Scurtu a fost informată în 1942, la sosirea la Moscova, despre moartea soțului ei și nici declarațiile lui Vasile Luca din ancheta din 1952-1954 nu erau tocmai un izvor de adevăruri.

Conform datelor culese de Dumitru Lăcătușu din arhivele moldovenești, Israel Morgenstein (nu Morghenstern), despre care Vasile Luca spune că era, pînă în ianuarie-februarie 1940, secretarul Comitetului local PCdR pe București, funcție în care i-a urmat Teohari Georgescu, după plecarea lui Morgenstein în Basarabia, a fost într-adevăr parașutat de sovietici în Basarabia, în septembrie 1941 (nu 1942), capturat, judecat, condamnat și executat în aprilie 1942. De altfel, Luca face o confuzie de ani – Teohari a devenit secretar pe Capitală în vara lui 1938 și a rămas în această funcție pînă în septembrie 1939, iar Morgenstein a plecat cu Armata Roșie în Ucraina la începutul războiului.

Boguslavschi (Leonid) era unul dintre liderii Comitetului Județean UTC Chișinău, care a „căzut“ odată cu toată conducerea organizației, în vara lui 1936.

E adevărat că articolul lui Vișoiu face referin­ță – admirativ – la un căpitan de grăniceri, Aurel Popescu, cel care-l va fi prins pe Korotkov, însă, după cum s-a văzut, Vișoiu nu era tocmai un jurnalist creditabil. Pînă cînd, din străfundurile fondului „Documente interne“ ale CCP (bucătăria internă a acestuia), a ieșit la iveală o foarte bizară adresă…

Pe cine interesa un ilegalist mort de 27 de ani?

Pe 10 septembrie 1968, Colegiul Central de Partid (CCP) trimitea o adresă către Arhiva Centrală a CC al PCR, solicitînd copii după materialele privindu-i pe Iuri Korotkov și Feodor Ilici Scripa, născut pe 16 aprilie 1915, arestat și judecat de Tribunalul Militar Iași pentru activitate revoluționară „în luna septembrie (sau octombrie) 1941“. Din primele căutări, nu rezultă că Scripa ar avea dosar personal la Siguranța românească și numele lui nu apare, la prima vedere, nici în arhivele moldovenești. Pe de altă parte, informațiile CCP contrazic datele știute – adresa în cauză dă Troițkoe (Troitske) drept loc al prinderii și împușcării lui Korotkov, în condițiile în care satul în cauză este la circa 40 de km în linie dreaptă mai la nord de Gura-Roșie/Kozatske, unde spunea Bu­letinul informativ al Corpului 2 de Armată că a fost prins Korotkov – deși articolul lui Viorel Vișoiu tot despre Troițkoe vorbea (în termenii granițelor actuale, Troitske se află în dreptul localității moldovenești Purcari, iar Kozatske, în dreptul satului Palanca). Cine era Feodor Scripa, ce caută el pe aceeași adresă cu Iuri Korotkov și de ce căuta Colegiul Central de Partid, în 1968, informații despre un ilegalist mort de 27 de ani și altul fie executat de justiția militară, fie rămas, după război, în URSS (o explicație pentru inexistența informațiilor de arhivă despre Scripa ar fi că el era afiliat altei mișcări comuniste decît cea din România)? În aprilie 1968 avusese lor faimoasa Plenară în care fusese reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, era anul reabilitărilor politice ale celor „epurați“, condamnați, sancționați în regimul Gheorghiu-Dej, și întreaga activitate a CCP în acea vreme era dedicată, practic, acestei misiuni.

De ce după 27 de ani? O spune dosarul K/168 (cu K de la Korotkov) din fondul CC al PCR – CCP (adresa chiar a fost urmată de o verificare): pentru că, în februarie 1968, Natalia Scurtu, văduva lui Iuri Korotkov, îi trimisese secretarului general al PCUS, Leonid Brejnev, o scrisoare, prin care, avînd în vedere că în Republica Moldova începuse să circule „informația“ că Iuri era un trădător încă în viață, cerea ca sovieticii să le solicite colegilor de la București clarificarea situației. „În toamna anului 1967 am fost informată de unii tovarăși că portretele soțului meu au fost scoase din muzee, ca, de pildă, la Chișinău, că nu se recomandă să se vorbească și să se scrie despre el, că el ar fi în viață și s-ar afla în Occident. Nemărginitei dureri de care am fost lovită prin moartea soțului și tovarășului meu de luptă i se mai adaugă o nouă durere – ponegrirea memoriei lui luminoase, singurul lucru care a mai rămas de la el mie și fiicei noastre“, scria Natalia, povestind apoi că, în 1953, fusese informată, de către Procu­ratura Generală, asupra numelui celui responsabil de moartea lui Iuri. Căsătorită, la acea dată, cu fratele Victoriei Sîrbu, „tehnica“ lui Ștefan Foriș și mama unicului său copil, și bună cunoscătoare a dinamicii partinice, Natalia era, probabil, conștientă că solicitarea unei astfel de verificări are mai multe șanse în 1968 decît oricînd altcîndva.

Magic, aproape, Secția Relații externe a CC al PCUS solicită, drept urmare, secției omoloage a CC al PCR (cu care era în contact, avînd în vedere că românii căutau pe atunci date pentru reabilitarea unor membri PCdR, victime ale Marii Terori) informații despre cazul Korotkov. Iar CCP reconstituie în final, din documente provenind din dosare penale ale unor criminali de război, din alte materiale ale birourilor Armatei etc., puzzle-ul morții lui Korotkov.

Într-adevăr, așa cum își amintește Teohari Georgescu, în 1950 (pe cînd T. Georgescu însuși era ministru de Interne), Securitatea a pornit o anchetă asupra cazului. Într-adevăr, confirmă ancheta Securității, articolul din ziarul Ordinea fusese comandat – de către „eroul“ său, căpitanul (ulterior colonel) Aurel Popescu, șef (în perioada iulie-noiembrie 1941) al Biroului II Informații al Diviziei I de Grăniceri. Într-adevăr, Iuri Korotkov fusese prins de doi săteni – în Troitske, nu în Gura-Roșie, pe 17, nu pe 19 septembrie 1941, singur, nu cu încă cineva, și venind pe jos, prin grădini (era ud pînă la genunchi), nu după doborîrea unui avion. Soldatul Ștefan Gorneanu le-a dat sătenilor o mînă de ajutor, l-a percheziționat pe Korotkov (a găsit un pistol, un pachet de țigări și chibrituri) și l-a predat unui plutonier major, care l-a predat mai departe, la Divizia I de Grăniceri. Aici, Korotkov a fost interogat, în aceeași zi de 17 septembrie, de căpitanul Popescu (în prezența lui Viorel Vișoiu), iar procesul-verbal de interogatoriu s-a păstrat. Korotkov nu a furnizat nici o informație care să nu fi existat deja în dosarele Siguranței, în afară de faptul că venea de la Odessa (de la 65 de km depărtare) și, după iunie 1941, lucrase ca translator de limbă română pentru Armata Roșie; nu este exclus să fi existat și un avion, iar Korotkov să nu fi traversat liniile frontului pe jos, dar nu se păstrează nici o dovadă despre asta.

Un deputat al Sovietului Suprem al RSS Moldovenească fiind, totuși, un caz ce depășea competența unui birou de informații de divizie, Korotkov a fost trimis, a doua zi, mai departe, la Secția a II-a Informații a Armatei a IV-a, cu sediul în localitatea Baden (actualmente, parte a satului ucrainean Cuciurgan, pe malul estic al lacului de acumulare cu același nume, în dreptul comunei Pervomaisc, raionul Căușeni, Republica Moldova/Transnistria, și la 23 de km de Troițkoe), condusă de colonelul (ulterior generalul) Ion Ciocan. Din nou, avînd în vedere valoarea deosebită a „capturii“, Ciocan l-a pus pe Korotkov la dispoziția Centrului „B“ (condus de lt-colonelul Alexandru Ionescu – Alion, acesta era una dintre structurile de informații ale Marelui Stat Major, care se ocupa, printre altele, de obținerea de date de la prizonieri și dezertori, fiind atașat Comanda­mentului Armatei a IV-a și ținînd de Secția a II-a a lui Ciocan; în timpul asediului Odessei, în zonă activau și serviciile de intelligence militare, și centrele regionale ale Serviciului Special de Informații – S.S.I.). Ideea era ca, după ce Centrul „B“ îl chestionează pe Korotkov asupra motivelor pentru care se afla în spatele liniilor, el să fie transferat din nou în responsabilitatea lui Ion Ciocan, care să-l predea S.S.I., în conformitate cu indicațiile transmise de Siguranță. Interogatoriul de la Centrul „B“ a durat două zile (probabil 18 și 19 septembrie 1941), după care Korotkov a fost închis în arestul Companiei 54 Poliție a Armatei a IV-a, Ion Ciocan declarînd că transferul către S.S.I. (la București) s-a contramandat (în ciuda faptului că s-a străduit, Secu­ritatea nu a putut confirma interesul sau dez­interesul S.S.I. pentru persoana celui capturat). Nu se știe dacă lui Korotkov i s-au făcut propuneri de colaborare, însă opinia din anii ‘50 a participanților la anchetarea lui e că ar fi fost inutil, „avînd în vedere atitudinea lui“. Iuri a fost ținut în arest încă două zile (pînă pe 21 sau 22 septembrie), cînd colonelul Ion Ciocan i-a ordonat căpitanului (ulterior maior) Ion Fetecău, comandantul Companiei 54 Poliție, să organizeze un pluton de execuție care să-l împuște.

Interogat un deceniu mai tîrziu, Ciocan sus­ținea că mareșalul Antonescu însuși i-a dat acest ordin, atunci cînd l-a informat despre capturarea lui Korotkov (Antonescu „trecînd pe la Comandamentul Armatei“ în acele zile). Pe 22 septembrie, Armata a III-a (vecină cu Armata a IV-a și încunoștiințată despre acțiunile lui Ciocan) anunța, într-un Buletin contrainformativ, că inginerul Korotkov a fost împuș­­cat în timp ce încerca să fugă de sub escortă. Armata a III-a și Corpul 2 de Armată transmit, deci, ambele, în aceeași zi, aceeași informație, fiecare în propria variantă, cu propria geografie și cronologie…

Propunerea D.G.S.S. (Direcția Generală a Securității Statului) din 25 septembrie 1952, de trimitere în judecată pentru crime de război, în cazul morții lui Iuri Korotkov, a lui Ciocan, Aurel Popescu, Fetecău și a altor două persoane, este avizată de șeful Direcției Anchete Penale a D.G.S.S., colonelul Mișu Dulgheru, fost anchetator al lui Pătrășcanu. La finalul lui 1954, Popescu și încă o persoană au fost achitați, iar Ion Ciocan și Ion Fetecău au fost condamnați la zece ani muncă silnică și zece ani degradare civică și încarcerați la Penitenciarul Jilava. Paradoxul, cumva, al anchetei Securității este că și ea încerca să afle nu doar cum murise Iuri Korotkov, ci și dacă nu cumva scăpase cu viață, iar informările Armatei nu erau menite să mascheze colaboraţionismul… Argumentul suprem pentru a conchide că Iuri era mort? Foștii ofițeri nu aveau nici un motiv să-și asume o crimă de război inexistentă, iar Securitatea nu i-a forțat să recunoască: echipa lui Mișu Dulgheru era dispusă să accepte o eventuală trădare a lui Korotkov.

Dacă Iuri nu și-ar fi pierdut viața în 1941, probabil că soții Korotkov și fiica lor, Kira, ar fi ales să trăiască în RSS Moldovenească – părinții lui erau acolo, Iuri avea contacte strînse cu comuniștii din Basarabia, la Chișinău se
sim­țea, deși „revoluționar de profesie“ fără țară, acasă. Rămasă singură, Natalia Korotkova (Scurtu) s-a întors, după război, la singura familie care-i rămăsese: cercul ilegaliștilor din București. Unde este îngropat Iuri Korotkov nu s-a aflat niciodată. La nașterea celui de-al treilea fiu al lor, în 1945, Iosif și Liuba Chișinevschi i-au dat acestuia numele lui Iuri(i) – deținute împreună la închisoarea Dumbrăveni, în anii 1930, Liuba a rămas toată viața apropiată de Natalia Scurtu și fiica ei. 

  

---

 

Surse:

• ANIC, Fond 96, dosar 1697; ANIC, Fond 95, dosar 12174 (Gheorghe Corotcov), vol. I-IX; ANIC, Fond CC al PCR – CCP, dosar K/168 (Korotkov Iurii); ANIC, Fond CC al PCR – CCP, „Viața privată a lui N. Ceaușescu“, dosar 1/1950; ANIC, Fond PCM – Cabinet Militar, dosar 88/1941 și dosar 216/1941, f.v.

• *** Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, volumul 2, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2016.

• Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, Cartier, Chișinău, 2014.

• Cristina Diac, Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat, Editura Cetatea de Scaun, Tîrgoviște, 2014.

• Dumitru Lăcătușu, „Membrii PCdR, simpatizanții şi UTC-iştii originari din Basarabia: rezultate ale interogării instrumentului de lucru digital ANDCO“, în Adrian Cioroianu (ed.), Camarazii utopiei: destine individuale și de grup din ilegalitatea comunistă, Editura Universității din București, București, 2017.