Viceversa – Temeiul farsei tragice (I)

„Lui Caragiale îi plăcea să imagineze cazuri unde hazardul seamănă a voinţă răutăcioasă, cînd fatalitatea capătă fizionomie perfidă.“ Paul Zarifopol   „La plus grande ruse du diable est de faire croire qu’il n’existe pas. (Cel mai mare vicleşug al diavolului e să ne facă să credem că nu există.)“ Baudelaire     Două dintre principiile care fac să funcţioneze lumea lui Caragiale şi care ordonează solidar la toate nivelele (lingvistic, sintactic, diegetic etc.) textele corespunzătoare acestei lumi sînt cele pe care le voi numi: viceversa şi principiul ambiguităţii/al echivocului. În plan psihic, principiile ordonatoare obiective sînt completate de criteriul subiectiv al picăturii, picătura care face paharul/ cănuţa să se reverse, pragul psihic variabil în funcţie de individ. Viceversa, ca activitate epistemologică, reprezintă chiar garanţia faptului că ironia, în esenţa ei de exprimare a sensului prin inversul lui aparent, este înţeleasă. Fără viceversa, nici un text al lui Caragiale nu ar fi cu adevărat comprehensibil. Cînd viceversa devine principiu organizator al existenţei, el se manifestă în două variante: comică (cel mai adesea sub formă de farsă) pînă la grotescul absurd (cînd vice este identic cu versa) şi tragică, atunci cînd răsturnarea de situaţie conduce la dispariţia (fizică sau psihică) a celui […]