Pesimist, „resemnat în faţa decadenţei“, cu un discurs vituperator, vehement, „profet al nefericirii“, antiiluminist, respingînd „iluziile modernului“ fiindcă acestea rezultă din ignorarea păcatului originar – iată portretul antimodernului, aşa cum l-a realizat, în excepţionala sa carte, Antoine Compagnon1. Este, aproape evident, şi portretul de autor al lui Emil Cioran, primul nume din generaţia ’27 despre care se poate spune că exemplifică atitudinea antimodernă. Însă nu …