Brâncuşi: borne autobiografice (I)

Nu în calitate de expert scriu aceste rînduri, ci în calitate de narator ale cărui amintiri disparate au reînviat traducînd Procesul contra Statelor Unite; ele atestă un îndelung parcurs biografic, ale cărui borne le evoc acum, dar ele, totodată, desenează sinusoida politică a relaţiilor cultivate de puterea comunistă cu Brâncuşi. Într-un fel, între drumul propriu şi drumul oficial percepem un dezacord constant, o dizarmonie rar temperată. Acest eseu, ce ar putea fi rapid redus la un caiet de memorii personale, nu se afirmă indiferent la logica autoritară, imperativă, logica politică. Drumuri ce se confundă rar, dar se bifurcă des – şi poate de aici provine interesul unui asemenea examen. Doctrina şi biografia nu-şi sînt străine, ele formează o reţea ale cărei distorsiuni sînt simptomatice. Simptomatice pentru un intelectual român ale cărui prime întîlniri cu Brâncuşi datează din anii ’50. Şi, de atunci, se repetă. * * * Buzăul, unde mi-am petrecut adolescenţa, nu era atunci decît o urbe provincială cu notabili respectabili şi comunişti oportunişti. Locuiam într-un bloc central, recent naţionalizat, dar care aparţinuse unui prieten al familiei, drag mie, un celibatar iubitor de Mallarmé, nenea Bob. Eram mic, dar oraşul nu comporta nici un risc, cu atît mai mult cu […]