De la o lume-a-lumilor la alta: Vasile Ernu ca stalker intercultural

  • Recomandă articolul

Iuri Lotman susține undeva că modul în care mintea medievală rusească înțelege conflictul – un tipar cu bătaie lungă în timp, sugera, fără s-o poată spune pe șleau, celebrul culturolog – este profund marcat de arhitectura lumii de dincolo a creștinismului răsăritean. Mai precis, de polaritatea între Rai și Iad, nicicînd atenuată printr-un artificiu teologic de tipul Purgatoriului apusean.

De reținut că această separare eternă și absolută nu se traduce prin claritate morală în raport cu viața concretă. Etica antinomică se dovedește cel mai adesea inoperantă în fața conglomeratului de determinări al existenței reale, așa că rămîne, practic, în afara acestuia. Mai mult decît atît, pulsiunea maniheistă are, de cele mai multe ori, efectul pervers de a spori, în loc de a reduce și de a controla entropia morală. Altfel spus, cu cît mai separate în ceruri, Binele și Răul par să se afle cu atît mai, am spune neaoș, încîrligate și îmbîrligate aici, pe pămînt.

Subterana

Pe această mitologie adîncă este construită și inclasabila carte a lui Vasile Ernu – combinație de roman, reportaj, autobiografie, eseu filozofic, pamflet radical –, intitulată Bandiții. Vasea, personajul principal, cu care autorul ține să-l identificăm în orice moment, evoluează de la copilărie la maturitate pe muchia de cuțit dintre un mediu familial strict‑re­ligios (în sensul unui echivalent, în spațiul sovietic, al Amishilor sau menoniților) și lumea complet inversă, dar și complet structurată, cu ierarhii, coduri, limbaje, a hoților și bandiților. O lume paralelă, de altfel, nu doar faţă de microuniversul creștin-integrist, ci şi faţă de tot ceea ce înseamnă regim sovietic ori convenție socială „normală“ în general. Un univers cu principiile de funcționare răsturnate, dar perfect analogice cu cele ale lumii „fraierilor“. O subterană întinsă la scara întregii Uniuni și coborînd în timp, nu doar pînă în zorii cnezatelor rusești, ci (îi place să creadă autorului nostru) pînă în antichitatea talmudică. Evident, transgresiuni spectaculoase au existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim doar la Stalin, care, în calitatea lui de Giugașvili, și-a început cariera ca spărgător al băncii centrale din Tbilisi (oraș – și spațiu – al brigandajului romantic, vizitat la un moment dat și în cartea despre care vorbim).

Lumi, așadar, care, deși nu comunică, se amestecă, formează hibrizi, întrețin tipuri diverse de promiscuitate. Desigur, un om declarat de stînga, așa cum este autorul Bandiților, nu putea să lase dialectica la o parte. Așa că lumea subterană, paralelă, a bandiților este prezentată în „devenire istorică“: după prăbușirea comunismului, pare să iasă la suprafață și să impună norma socială. Pierzînd astfel magia utopian-revoluționară pe care o exercita asupra conștiinței reflectoare și reflexive a cărții, în junețea acesteia, consumată în epoca „socialismului real“. Ceea ce deschide ipoteza că polaritatea celor două universuri se reface, prin simetrie dialectică, în noua eră: fosta societate oficială, cu activiștii și birocrații ei, brusc marginalizată, începe acum să intre în subterană și să devină simpatică. Să capete, pentru conștiin­ța auctorială ajunsă la maturitate, aura irezistibilă a lucrului semiinterzis. Ceea ce ar putea explica renașterea contemporană a atrac­ției pentru idealuri sau, în orice caz, pentru retorici nostalgic-bolșevizante.

Înfruntarea luminilor și pasiunea pentru culoarea locală

Lupta care se dă în jurul sufletului lui Vasika, între tatăl rigorist și unchiul rătăcit încă din zorii vieții lui în antilumile „păcatului“, are ceva de melodramă. Ea amintește pînă la detaliu de filmul în care Lorenzo Anello, interpretat de Robert De Niro (care e și regizor), un șofer de autobuz harnic, dar sărac, se luptă să-l țină pe fiul său, Calogero, departe de influența lui Sonny LoSpecchio, interpretat de Chazz Palmiteri, la fel de melancolic, de generos și de lipsit de scrupule ca legendarul Fane Spoitoru, dar operînd în Bronxul anilor 1950 (de altfel, filmul, difuzat în 1993, se numește A Bronx Tale).

Înfruntarea dintre cele două lumi aminteș­te, de asemenea, de maniheismul atît de reconfortant pentru nervii corporatiștilor (dar și pentru cei ai domnilor Becali și Liiceanu) din romanul Războinicii luminii al lui Paolo Coelho. Sau, pentru a reveni în spațiul ce reprezintă pentru Vasile Ernu o inepuizabilă sursă de inspirație, aminteşte de cele două universuri perfect opuse, al Rondului de Zi și al Rondului de Noapte, ce traversează o viziune altfel extrem de realistă, a mizeriei Rusiei contemporane, în romanele fantasy ale lui Serghei Lukianenko (scrise cu nerv și cu imaginație, depășind cu mult mediocrele lor ecranizări). Iar cînd vine vorba de partea feminină a speciei „îngerilor căzuți“ (reprezentată prin acea istorie vie a bordelurilor „subterane“ din URSS), care este matusalemica odessită tiotea Hana, imaginea acesteia pare să se nască prin popularea cartierului revoluționar al plăcerilor din Sin City-ul lui Frank Miller, cu nenumărate clone ale Soniei Marmeladova.

Asemenea asocieri nu țin doar de capriciile minții asociative a cititorului. Gustul genuin al senzaționalului emană în nenumărate feluri din scriitura lui Vasile Ernu. Pasiunea pentru culoarea locală nu este mai mică, aș îndrăzni să spun, decît în celebra Șatră a lui Emil Loteanu. Iar promiscuitățile exotismului („balcanic“ îmi vine pe limbă, deși este vorba despre nordul Mării Negre – o lume care începe în Basarabia și, trecînd prin Cahul, Bolgrad și Ismail, ajunge, hăt, pînă la Odessa) se amalgamează asemenea criticii sociale, ca în vremurile de aur ale lui Panait (sau mai degrabă Panaït) Istrati. Dacă ar descoperi la altcineva asemenea propensiuni spre roman­țios, sînt convins că Vasile Ernu le-ar taxa imediat ca tactici capitaliste de minimalizare și ca insidioasă dominație simbolică. Dar în privința acestor procedee funcționează probabil același principiu ca în cazul glumelor etnice: numai insider-ii au voie să le folosească, referindu-se la ei înșiși.

În orice caz, chiar dacă acceptăm că reporterul intrepid din spatele filozofului și prozatorului Vasile Ernu chiar își pune pielea în băț pentru a pătrunde în bolgii sociale dintre cele mai periculoase (cea mai întunecată fiind, s-ar spune, aceea în care trăiește killer‑ul ultrareligios Finkă), rămîne surprinzător că el întîlnește acolo, în general, personajele lui Dostoievski ori Șalamov…

Vorbind despre critica sau despre filozofia socială, este de notat că mitologia maniheistă adînc-rusească intră aici într-o chimie intimă cu ideile foucauldiene pe care știm că le profesează Vasile Ernu. Tradiționalul dualism gnostic al stîngii „deconstrucționiste“ poate fi ușor supraimprimat peste mitologia cărții, fiindcă Birocrația, Capitalismul, Corpo­ratismul, Neoliberalismul etc. pot fi tot atîtea nume actualizate ale unui Dumnezeu rău, steril, care ține captivă o lume pe care nu a creat‑o, dar pe care a luat-o ostatică și căreia îi aplică o Constituție răsturnată, perversă în toate articolele ei. Care face ca semințele binelui să se găsească doar în ceea ce asemenea legi strîmbe califică drept criminal. Această sinteză ideologico-mitologică, deși de obicei asumată direct de vocea auctorială, este pusă uneori, în punctele de minimă credibilitate ale cărții, chiar în gura „bandiților“ pe care autorul pretinde că îi parafrazează.

Ideologia ce impregnează volumul lui Vasile Ernu este departe, însă, de a decide răspunsul cititorului. În fond, artiștii epocii premoderne acceptau cu seninătate faptul că mesajul (în cazul lor, teologic) era prestabilit, lor revenindu-le doar să-l încorporeze cît mai expresiv. Dacă în acest fel s-au creat nu doar opere mediocre de propagandă, ci și picturi pe care le admirăm (uneori cu răsuflarea tăiată) pînă astăzi, de ce nu am accepta că acest lucru este valabil și atunci cînd avem de-a face cu „formațiunile de discurs“ ale radicalismului contemporan? Cartea de față poate fi un exemplu în acest sens. Fără să pună nici o clipă la îndoială teologia politică a Stîngii, ea este o creație vie, autentică, atît sub aspectul artei narative, cît și sub cel al emoției morale.

Candoare, milă și oroare

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Acestui talent și acestei inteligențe, iar nu filozofiei conținute în paginile cărții le datorăm faptul că, în locul unei lumi înghețate între viziuni teologico-ideologice ale Binelui și Răului, impresia cu care rămînem este aceea a unui univers viu, extrem de uman, cu dantelării uimitoare ale diferenței și diversității.

A lepăda pielea de rinocer

Dincolo de fabula maniheistă, talentul de scriitor al lui Vasile Ernu ne confruntă cu experiența unei lumi a lumilor, cu melting pot‑ul de culturi și de opțiuni existențiale de sub permafrostul ideologic al imperiului sovietic. Ceea ce, de fapt, înseamnă contactul cu experiența reală, asumată, personală, a globalității, incomparabilă cu artificilitatea retorică în care această temă este învăluită îndeobș­te în discursul public. Dincolo de traumele istorice pe care Imperiul de la Răsărit le-a produs și le produce, în primul rînd propriilor subiecți, există o lecție extrem de interesantă a complexității, a chimiei interculturale. Vasile Ernu se propune ca mediatorul unui proces de transmitere a științei, pe care basarabenii noștri au fost nevoiţi să o deprindă pentru a putea supraviețui, de a evita riscurile și de a fructifica oportunitățile multiculturalismului de tip sovietic. O știință care, prin subtilitățile pe care talentul de povestitor al mediatorului i le scoate, straturi-straturi, la suprafață, le poate fi extrem de utilă românilor în general, pentru a se dezbăra de complexele și reflexele lor provinciale și a se adapta curajos și creativ la pulsul contemporan al „adevăratei“ globalități.

Mulți s-au aruncat să califice provocările multiple lansate de Vasile Ernu (refuzul de a renunța la diferența culturală a „moldovenismului“, opțiunea ostentativă pentru tema impopulară a justiției sociale, celebrarea „devianței“ în dauna „normalității“ etc.) drept expresia unei minți „degenerate“ prin expunerea timpurie la propaganda sovietică. Primitivismul grobian al acestei explicații indică, de fapt, trista neputință de a înțelege sensul mai profund al demersului prozatorului-eseist: acela de a ne îndemna să lepădăm pielea de rinocer a identităților colective și să comunicăm unii cu alții ca ființe umane dotate cu rațiune și sensibilitate. Buna-credință a acestui gest de întîmpinare este probată, de altfel, prin faptul că Vasile Ernu acceptă să-și lepede și el, din cînd în cînd, în mod unilateral, blindajul de „revoluţionar socialist creştin“ care „îl combină pe Isus cu Mahno“ (cum se autocaracterizează prin gura „Profesorului“) și să ni se dezvăluie, asemenea stalkerului tarkovskian, în vulnerabilitățile, anxietățile și îndoielile sale cele mai tulburătoare și mai intime.


Vasile ERNU
Bandiţii
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 368 p.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13242 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }