Norman Manea şi „triplul exil“ (I)

Ca autor glocal (cum inspirat l-a „identificat“ Doru Pop), mai cunoscut „afară“, masiv tradus şi multiplu premiat, elogiat şi invectivat, deopotrivă, alternînd eseistica problematizantă cu ficţiunea codificată, Norman Manea rămîne un caz; „emblematic şi problematic“, desigur, vădind recuperarea dificilă a acestui „solitar dubios“, paginile sale, confesiv-interogative, purtînd „cicatricea traumelor“, cum, în repetate ocazii, ne avertiza. Şi cu o receptare polarizată, trezind rezerve, în blocaj canonic, în pofida ecourilor externe, cu şanse „nobelistice“ în World Literature.

Ca scriitor al memoriei, asediat de întrebări, Norman Manea, desţărat, dar „înlănţuit“ de limbă, „locuind-o“ ca pe o rană nevindecabilă, îşi conservă, dureros, o identitate fracturată. Aşa încît, în chip firesc, întreaga sa operă este o încercare de autodefinire, construind „variante“ la un autoportret în mişcare, avînd ca aliat cititorul, „un statornic tovăraş de drum“; e drept, o tovărăşie cu probleme, ca „două vehicule paralele“, mărturisea prin gura lui August Prostul, prototip al Artistului. Şi tot în Anii de ucenicie… descoperim o frază care ne lămureşte pe deplin asupra viziunii scriitoriceşti: „perspectiva estetică este penibilă, oriunde e suferinţă reală“. Motiv de a respinge estetismul ca act de eroism, implicit romanul politic de mare audienţă, recuperabil „în sistem“, insistînd pe critica unui trecut recent, denunţîndu-i esopic, excesiv codificat atrocităţile.

Claudiu Turcuş, autorul unei solide monografii (Estetica lui Norman Manea, 2012, deja tradusă în engleză, în 2016), denunţa acea „regie perversă“, impunînd o „modă“ cu efect legitimant şi pe care prozatorul însuşi o găsea sortită dispariţiei, acceptîndu-i, cel mult, o valoare documentară. Cum Norman Manea n-a vrut să fie un scriitor politic, el face translaţia – surdinizată polemic – spre etic, ignorînd evenimentele exterioare; romanele sale, în care, uneori, se insinuează ca figură textuală, captează „mişcarea freatică a vieţii“, vorbesc despre „pustiul domestic“ şi „întîmplările mărunte“, despre frică, plictis, suspiciune etc. Romanul social e înlocuit cu unul „personal“, observa Ion Simuţ, livrînd cu patetism moral şi infuzie etică „adevărul meu“ ca „adaptare resemnată“; indecis în analiză, pendulînd între memorialistică (nevindecabilă) şi ficţiune („sangvinizată“), înspre o reconciliere mereu amînată. El însuşi, interesat de „gramatica textului“, cultivînd un discurs eliptic, receptat confuz; ba contestat, reproşîndu-i-se lipsa de talent şi de stil, ba lăudat ditirambic, oricum consacrat şi premiat, unii invocînd răutăcios sportul etnicităţii, asigurîndu‑i o bună „situare“. Ar fi vorba, conchidea Claudiu Turcuş, de un „orizont provincial de percepţie“, minimalizînd o voce distinctă şi o prezenţă vizibilă, de succes, în vacarmul contemporaneităţii, impunînd radicalismul est-etic. I se refuză, prin Alex. Ştefănescu, chiar prezumţia vocaţiei, i se contestă proza, prolixă, indigestă, fără ima­ginaţie epică, condamnată la mediocritate. „Insuficient relevat în ţară“, constata N. Manolescu, incomodul Norman Manea nu figurează pe lista canonicilor, în pofida unor izbînzi care au avut un important ecou.

Deşi se considera „mai mult scriitor decît evreu“, dar deja „un hibrid“, problema identitară l-a preocupat obsesiv pe Norman Manea, un multisupravieţuitor trecut prin Holocaust, totalitarism (în „colonia penitenciară a comunismului“), exil, într-o „ucenicie fără sfîrşit“, deopotrivă blestem şi privilegiu. Nu-şi neagă evreitatea, dar devine evreu, trăgîndu-se dintr-o familie nehabotnică, fără a fi şi un scriitor al lumii evreieşti. Agnosticul Manea, neînregimentat politic, oricum vindecat de utopia comunistă, „timid şi tenace“ în ipostaza polemistului (cum l-a văzut Virgil Nemoianu), acceptă literatura ca mediere. Dacă un Virgil Duda, asumîndu-şi destinul, nu devine „cîntăreţul unei identităţi“, dacă în contextul psihozei antisemite a anilor ’30, cu ştiute prelungiri reziduale, antiasimi­lismul avea răbufniri de înţeles sau, dimpotrivă, reacţii de integrare, şi ele explicabile (Mihail Sebastian fiind, după L. Volovici, „cel mai integrat“), în cazul lui Norman Manea, inventînd „un altfel de a scrie“ (cf. Lucian Raicu), dilematica problemă identitară (evreu, român, american) se stinge, prin dedublare, în identitatea lingvistică. Româna, de care nu s-a dezis nicicînd, rămîne limba interiorităţii (acea invocată „casă a melcului“), în timp ce engleza e folosită pe scena socială, circulînd în lume; presupusa lor frăţietate e, în fapt, constrîngătoare, observa Matei Călinescu, sesizînd un efect benefic, biciuind creativitatea. Vorbim însă de o identitate fracturată şi de un exil „schizofrenic“, nota Mihaela Şimonica.

Norman Manea a cunoscut „incomparabila“ experienţă totalitară, cu amestecul (pitoresc, zice) de brutalitate şi farsă, de oportunism, demagogie, ambiguitate, duplicitate etc., comunismul fictiv, hrănind iluzia unei societăţi monolitice, avînd un cert „potenţial malign“. Totuşi, el debuta într-o ţară colonizată ideologic şi într-un climat „de renaştere şi speranţă“, părăsind – ca absolvent al Facultăţii de Hi­dro­tehnică – o profesiune „total nepotrivită“ (inginer proiectant, cercetător ştiinţific), folositoare negreşit, după „enclava tehnică“, prin oamenii cunoscuţi şi situaţiile ivite, viitorului prozator. Cobai fraged, trecut, ca „ameţeală juvenilă“, prin experienţa de utemist, suportînd patologia constrîngerilor de tot soiul, „captivul“ Norman Manea descoperă, în 1986, soluţia exilului ca „urgenţă primejdioasă“. Dar exilul, aflăm, „începe odată cu naşterea“; dincolo de tragedia dezrădăcinării, el poate fi „o traumă privilegiată“, mîntuitoare sau, dimpotrivă, un eşec identitar, inventariind erorile şi ororile unui secol bolnav, în dezmăţ şovin. Părăsind exilul de acasă, în plin „teatru totalitar“, exasperant, degradant, sufocant prin mizerie şi privaţiuni, alternînd între speranţa firavă şi negrul scepticism, trăind la limită, încercat de ezitări şi tăceri („codificînd confuzia“), conştientizînd că sarcasmul e insuficient, Norman Manea ia, chinuit de întrebări, hotărîrea plecării, sperînd într‑o salvatoare renaştere. Fugind de „istorie“ (comunismul bizantin şi mizeria Circului), el îmbrăţişează, tensionat, ambiguităţile exilului, traumatic, fără îndoială, fără a scăpa de un destin contorsionat. Dar poartă în lume, dincolo de isteria injuriilor sau de delirul elogiilor, un dat: calitatea de român. Ademenit de „viruşii libertăţii“, exerciţiul de despărţire nu marchează, din fericire, un abandon; himera scrisului, viciul introspecţiei, explorarea interiorităţii labirintice îl însoţesc într-o literatură autoficţională, imersivă, autentificatoare. Din familia hiperlucizilor, Norman Manea face din scris o „salahorie anxioasă“, trasă într-o formulă strict personală (ca text hibrid). Captiv al limbii (în cochilia limbii române), un „drogat“ al lecturilor, evadatul nu este doar un supravieţuitor, ci, să recunoaştem, un învingător, preferînd, ca să-l cităm aici pe Matei Călinescu, „respiraţia minţii în libertate“.

*

„Slăbiciunea“ pentru literatură explică Norman Manea, se trage din inadecvarea la existenţă. Cu începuturi poetice, acceptînd benevol sihăstria scrisului, acel „prea talentat Nor. Manea“, cum afirmase Miron Radu Paraschivescu într-o „senzaţională carte poştală“ expediată de la Vălenii de Munte, debuta în Povestea vorbii (suplimentul „modernist şi scandalos“ al revistei Ramuri) în toamna lui ’66, cu schiţa Fierul de călcat dragostea. Excentricul „mentor“, iconoclastul faimos, capabil de mari gesturi, îi va prefaţa şi volumul de debut (Noaptea pe latura lungă, EPL, 1969), asigurîndu-ne că noul venit „face parte din tinerele mele nădejdi“. Iar Norman Manea, la rîndu-i, mărturisea, cu „portanţă afectivă“, că fostul comunist, devenit după „gri­pa oficializării“ „pensionar al Partidului“, cu ră­bufniri insolente, ocupă „un loc aparte în pribegia sa printre cărţi şi cuvinte“, consfinţind, definitiv, „înlănţuirea“ dublului. Alături, de­sigur, de declicul provocat de avocatul Virgil Duda, tulburîndu-i „ingineria zilnică“ şi protejîndu-l de „farsa roşie“. Învăţînd, greoi, desprinderea, cîntărind preţul captivităţii, punîndu-şi, ciclic, problema plecării, părăsind ţarcul socialist. Şi apoi, după cutremurul decembrist, revenind (în 1997) în ţara fostului clovn alb, simţindu-se vulnerabil, speriat de „haosul democratic“, ca „un fel de turist al posterităţii“ sale. Obsedat de nuanţare, se izbeşte de afirmaţii ferme, indubitabile; îşi dorea o întoarcere discretă, doar numele său, „stimulent pentru adrenalină“, stîrneşte reacţii explozive. E asaltat, speriat, suspectat, acuzat, privit ca „un ciumat“. Oricum, o întoarcere dificilă, constata Paul Cernat, însoţit fiind în acea aventură comună, îndelung amînată, de Leon Botstein, preşedintele Colegiului Bard. Un supravieţuitor dubios, dubitativ, sceptic, locuind în limbă, sărbătorit ca un străin. Şi care, prin Întoarcerea huliganului, ne propune, cu avantajul distanţei, un „pact testimonial“, recapitulînd „biografia jormaneză“ (fisurată), oboseala de sine, frustrările, dezvăluindu-şi structura proustiană într-un veritabil „raport către posteritate“. Dacă onesta monografie a lui Claudiu Turcuş are meritul pionieratului, construind, dezinhibat, un Norman Manea „organic“, într-o viziune integratoare, sistematizatoare, vom nota că tipologia subversiunii (discutabilă) propusă de tînărul critic ar cere un popas analitic. În fond, retractilul Norman Manea refuza temele mari şi somaţiile politicului. Prefera „istovitoarea rotire spre adîncuri”, o autoscrutare, evidenţiind „intimitatea rănită“. Marea lui grijă era să nu fie „recuperat“ de sistem, dezvoltînd în „falsele“ lui povestiri (cf. Liviu Petrescu) supratema eşecului. Astfel încît aşa-zisa subversiune, nicidecum combatantă, ar putea fi acceptată doar în sens morfologic, sprijinind literatura „autonomistă“, dezideologizată, infracanonizată, pe vectorul „fundamentalismului estetic“^*).

Am putea chiar accepta ideea că Noaptea pe latura lungă anunţa un program, în sensul aderării la moda prozei obscure (text pulverizat, frazare scurtă), „istovitoare“ pentru cititor, chiar ilizibilă pe alocuri, scria Dana Dumitriu, descoperind un analist „virtual“. Un debut „peste nivelul obişnuit“, sesiza Valeriu Cristea (v. România literară, nr. 33/1969), anunţînd un prozator „la pîndă“, interesat de „mutaţii mărunte“. Ceea ce contează la Norman Manea nu este intriga, ci atmosfera, sondînd cu „aplicaţie microscopică“ (cf. I. Negoiţescu) insignifianţa, zădărnicia, vidul existenţial; o proză dificilă, „încărcată“, obositoare, cu ocoluri, ezitări, prăbuşiri etc., sub cupola incertitudinilor, revelînd mişcările psihice traumatice. Stu­fozitatea stratificată a Captivilor (1970), sacrificînd accesibilitatea, descria un univers larvar, înăbuşitor; Atrium (1974), deschizîndu-se social, inventaria eşecurile unei generaţii, cu un Banu care, înţelegîndu-şi „prăbuşirea“, îşi asuma ratarea; Cartea fiului (1976) merge spre burlescul subversiv, „împăcînd“ strategiile terorii cu ispitele artei (cazul ilegalistei Strihan); povestirile din Primele porţi (1975) s-ar înscrie acestui ciclu, ca variante la un autoportret, marşînd pe sentimentul neîmplinirii şi teama depersonalizării. Inadaptabilii lui Manea vădesc o sensibilitate agresată, însingurîndu-se. Lupta cu „inamicul din tine“, crizele identitare, „captivitatea“, închiderea, plictisul etc. trădează, de fapt, ipostaze autobiografice, hrănind o proză nonfictivă. În Zilele şi jocul (1977), tînărul inginer Ben Despina, cel cu o percepţie „mereu exagerată“, încearcă un „blînd acord cu existenţa“, traversînd „cercurile“ ei, implicit jocurile/măştile societale. Nuvelele (nouăsprezece, la număr) din Octombrie ora opt (1981) comunică, prin personaje migratoare şi o încărcătură obsesională, identificînd, traversînd vîrstele, ipostazele supravieţuirii (anii copilăriei, războiul, foamea, mizeria) într-o viziune de­sentimentalizată. Întoarcerile în trecut, reconstituind ambiguu, culpabil, „anii huliganici“, devoalează memoria existenţială prin ochii martorului-copil (deportat).

Odată cu Plicul negru (1986), ultimul volum publicat înaintea plecării, trecut prin foarfecele cenzurii, supus unor remanieri succesive, Norman Manea, nume „tot mai suspect“, ne oferă o parabolă a alienării, mixînd proiecţiile onirice, grotescul, sarcasmul într-o transparentă societate „multilateral supravegheată“. Prolix, pulverizînd perspectiva, relativizînd şi suprapunând vocile, purtînd, prin titlu, o „aură funebră“, romanul cere un alt cod de lectură. Colocatarii lui Mynheer, enigmaticul quadragenar, au o imaginaţie compensativă, explorîndu-şi interioritatea. Dar fiecare personaj, observa Ovidiu Morar, este „o sumă de stări“, nu un caracter bine determinat, rătăcind prin „ceţurile şi văgăunile“ sufletului. Suspectat de a fi „celanian“, Plicul negru radiografia mortificarea conştiinţelor, dezvoltînd o perspectivă „unilaterală, preponderent negativă“, cum va puncta Cenzorul. Romanul, aglomerat, nelinear, fără să interfereze două planuri: cel al personajelor, fictiv, desigur, în frunte cu Anatol Dominic Vancea Voinov, şi cel al autorului-personaj („Mynheer“, „proiectantul“), substitutiv, lansînd ipoteze narative, interesat de destinul protagoniştilor într-un subtil dialog intertextual. Meritele compoziţionale sînt sufocate însă de încîlceala epică, obligînd la o lectură greoaie.

Ezitările în a părăsi ţara, cu „suferinţele şi dilemele socialiste“, ţineau de o întrebare torturantă: „cît va muri“ din sine prin plecare, exilul însemnînd, bănuia Manea, „sinuciderea scriitorului“. După zece cărţi, plecînd, intră sub interdicţie (1986-1990), chinuit de alte spaime, vizînd „şansele renaşterii“ în altă limbă şi în altă ţară. Saltul în emigraţie înseamnă pentru Norman Manea un nomadism involuntar; amînările, constată scriitorul, „îşi epuizează limita“. Sătul de burlescul socialist şi de ipocrizia dogmei oficiale, evadează (1986) din „mica baltă culturală“ căutînd „laurii exilului“, înlocuind ţara cu limba. Ca „bucovinean aiurit“ (cum se recomandă), nesigur, căutînd o ancorare, trece prin nenumărate peripeţii, începînd cu „bizarele erori ale Poştei“ (eufemistic spus), salvînd, totuşi, anul de bursă DAAD. Peste doi ani, în 1988, traversînd Stixul Atlantic, devine bursier Fulbright şi profesor la Bard College, în „capitala mondială a exilaţilor“ (New York), reinventîndu-se.

 

 

_______________________

^* Dacă Norman Manea, ca „meseriaş intelectual“, nu agrea „romanul politic de mare audienţă“ şi nu dorea o literatură politică/politizată, ipoteza subversivităţii diminuează; subterfugiul său literar înseamnă romanul subiectual, introspectiv, apropiat de M. Blecher, demonstra Elena Roboschi într-o carte aproape necunoscută (v. Norman Manea – variante la un autoportret, Suceava, 2007), văzînd în Manea „urmaşul consecvent al epicii de analiză“, stăruind asupra celor învinşi, complexaţi, abulici şi apatici, incapabili de a se metamorfoza (devenind puternici, ca la Breban, de o vitalitate zgomotoasă).