Cuvant cheie: ion-d-sirbu

Destinul lui Ion D. Sîrbu (1919-1989), născut la Petrila, a gravitat semnificativ în jurul Văii Jiului. Şi al unei istorii inclemente şi tenebroase. Pe care a înfrînt-o. Prin verticalitate. Nu manevrez vorbe patetice. Deşi, în acest caz, ele n-ar fi deloc abuzive. Verticalitatea lui nu s-a consumat însă în eroisme publice, la drumul mare. A fost o verticalitate structurală. Incoruptibilă. Legată, îmi permit să …

  S-a discutat abundent, după 1990, despre „colaboraţionismul“ unor scriitori români şi al românilor înşişi, în timpul regimului comunist. În mod frecvent, el a fost contrapus, ca exemplu negativ, unei lecţii pe care polonezii, maghiarii şi alte comunităţi naţionale din lagărul socialist au oferit-o prin curaj individual şi articulare civică. În timp ce lecţia altora era frumoasă, exemplul „nostru“ era dezamăgitor şi întristător – prilej …

Ion D. Sîrbu nu a fost un privilegiat al autorilor de interviuri. De altfel, nu a fost, în genere, un scriitor privilegiat. Ediţiile sale de publicistică, apărute postum, sub laborioasa îngrijire a lui Dumitru Velea, cuprind puţine interviuri. Dintre acestea, cîteva au apărut în caietele-program ale unor spectacole dramatice: la Craiova, Petroşani sau Timişoara. Aşadar, o audienţă limitată. În Teatrul a răspuns la două …

Ştiam, din corespondenţa sa, că Ion D. Sîrbu avusese, în 1984, o premieră la Teatrul Dramatic Bacovia din Bacău cu piesa Plautus şi fanfaronii. Curiozitatea – una absolut ocazională – m-a făcut, acum doi-trei ani, să mă interesez de acest eveniment. Parcă am presimţit că premiera respectivă ascunde o poveste aparte. Pe site-ul instituţiei am găsit afişul spectacolului, cu distribuţia, numele regizorului şi al directorului …

Cred că am parcurs grosul scrierilor epistolare ale lui Ion D. Sîrbu de mai multe ori decît m-am plimbat prin parcul Herăstrău de-a lungul anilor – deloc puţini – pe care i-am trăit în Bucureşti. Şi afirm asta fără urmă de ostentaţie. Scrisorile sale au un magnetism şi o prospeţime parcă inepuizabile. De aceea, găsesc salutară iniţiativa Academiei Române de a aduna corespondenţa trimisă de …

Încerc, mai jos, o descriere montaigniană a simpatiei mele pentru Cercul Literar de la Sibiu. Va fi dezordonată, personală și subiectivă – așa îi stă bine unui eseu. N-am vrut să scriu note, pentru că nici măcar așa n-aș dori să creez iluzia că aș avea vreo ipoteză bine închegată. Am numai iubiri, nostalgii, dorinţe și dureri.   Niciodată n-am înţeles preţuirea sau chiar admiraţia …