Aş fi vrut să le spun celor de acasă ce m-a bucurat şi ce m-a întristat la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, dar în faţa teribilei aventuri pe care destinul mi-a hărăzit-o mie, în mod special, fiindcă el ştie cui îi plac încercările şi cine-i cel mai tare pe scara durităţii, „diamantul“, fireşte, m-am gîndit că celebrul Tîrg e o miză prea mică pentru …
Dragă Jo, E 9 octombrie. Cer înnorat, frig, burniţă. Îmi pun geaca, ies doar pînă la colţ. Trebuie să cumpăr pliculeţe de nes. Mi s-au terminat. Pe aleea blocului dau nas în nas cu pictorul de la şase. E, bineînţeles, cu canişul lui negru. Nu ăla care a murit. Altul. I-au apărut vinişoare roşii pe obraji. Se apropie de 90. „Aţi mai întinerit“, îi …
Excelenţa Voastră, domnule ambasador Werner Hans Lauk, Stimate doamne, stimaţi domni, Dragi prieteni, Mi-a luat ceva timp pînă am realizat cum ar trebui să sune un cuvînt de mulţumire à la carte. Dar, imediat, s-a ivit o nouă întrebare: să vorbesc liber sau să citesc? Ce îţi asigură mai mult succes de public? Toată familia mea a fost formată din artiști de scenă. Nu …
Iată, de data asta îmi e mai greu să încep. La prima vedere, aș exclama: Ce carte superbă! Dar frumuseţea blochează. Constaţi stupefiat că n-ai cuvinte. Curios, frumosul unanim acceptat se perimează din ce în ce mai repede, trecînd mereu în reversul lui, de la o generaţie la alta, și poate tocmai de aceea nu dispune de epitete distinctive, pentru că superlativele sînt mult mai …
Se spune că James Joyce şi-ar fi purtat manuscrisul romanului Ulisse timp de 11 ani, în sacoşă, bătînd pe la porţile editurilor din Dublin, pînă să apară o doamnă care să aibă cheia potrivită pentru uşa căutată… Şi bietul Şincai se pare că şi-a purtat 11 aniCronica în desagă, în vremuri şi locuri diferite. Au existat mereu cărţi care ajung în oraşe necunoscute, fără să …
Ce obicei ciudat la unii oameni să-şi lege evenimentele care se repetă anual de un anumit anotimp. Evenimentul respectiv capătă, în felul ăsta, o fizionomie şi o culoare proprie. Aşa devine Bookfestul galben ca un cîmp de rapiţă, Gaudeamusul, un acoperiş de tablă pe care plouă. Iar Zilele literaturii germane din Reşiţa sînt de un verde crud, reluîndu-şi, în fiecare aprilie, ciclul vital. Nu pot …
Pentru a cîta oară mi se confirmă că luna mai începe la Sighişoara, aşa cum soarele nu poate să înceapă decît la răsărit şi nostalgia e cum ţi-ai aminti un dor. Cîţi ani au trecut de atunci, de la prima ediţie a Festivalului de Poezie de la Sighişoara... cine mai ştie exact? Cred că tocmai intram în anii ’80. Speram că voi afla data sigură …
Cuvînt de mulţumire, după primirea Premiului „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia, rostit pe scena Teatrului Odeon în cadrul Galei Premiilor „Observator cultural“ 2015. Cel mai greu e să te adresezi unui public în care vezi prieteni apropiaţi şi feţe necunoscute. Cînd eşti acaparat de o stare intensă, starea îţi mănîncă ideile. Unora, îţi vine să le spui dragi prieteni sau chiar dragii mei, …
Singură în cuşeta de patru paturi, vagonul 127, locul 62, cu plecarea din Gara de Nord la ora 14.00. În direcţia Berlin. După cinci ani de absenţă, oamenii ăştia care nu fac complimente, nici declaraţii de dragoste, nu dăruiesc mărţişoare şi nu spun nici „Ich liebe sie“ (o iubesc), spun „ich mag sie“ (îmi place), şi-au amintit de mine. Ştaifului lor i s-o fi făcut …
Am aflat de o anchetă foarte interesantă, care porneşte de la incitanta întrebare a criticului Al. Cistelecan: „La ce bun critica literară, acum?“, anchetă ce urmează să se publice în revista Discobolul. Am simţit brusc că un organ necunoscut care durea de mult – pare un disconfort generalizat, fiindcă e greu de localizat – a explodat brusc, iar hemoragia nu mai poate fi oprită. În …
75 e un vals vienez în trei timpi; 75 e un triunghi isoscel, un turn în aşteptarea unei berze; 75 e un creion ascuţit care scrie poezii; 75 e un pisc, primul sosit arborează aici un steag; 75 e un tren format din trei vagoane, staţionat 25 de minute în gara Kéléti să i se mai ataşeze un vagon… Iertaţi-mă, nu pot să scriu nimic …
E greu de înţeles. Să fi fost o cacialma a destinului ca ei să ajungă la concert, cînd toate scaunele erau ocupate? Să fi fost un ghinion ca tocmai ei, cei mai melomani, să trebuiască să plece, şi cînd marele concert s-a terminat şi scaunele s-au eliberat, au dat năvală alţi noi veniţi, fiindcă melomanii adevăraţi se-ndepărtaseră deja prea mult şi, pînă să se întoarcă, …
Nu este un lucru obişnuit ca o poetă care nu şi-a pus în cărţile ei nici masca eroinei, nici masca victimei să fie atît de pasionată de complexitatea şi imprevizibilul jocului politic ca mine. Plăcerea jocului mă face să mă implic într-atît, încît încep să-mi iubesc sau să-mi urăsc pionii, după caz, şi să sufăr pentru ei, cînd sînt forţaţi nemotivat să bată în retragere, …
Nu înţeleg nimic şi nu-mi pot explica nimic din ceea ce i se poate întîmpla unui om decît pornind de la mine şi întorcîndu-mă la mine. Veţi spune că bătrîna asta e de un egocentrism de-a dreptul impudic. Nu! Acest training permanent mă ajută să găsesc balanţa binelui şi a răului din om, care menţine lumea asta în echilibru. Se spune că artiştii sînt mizantropi, …
Ocheamă Riri Sylvia. Dacă nu aş avea ochelarii la ochi, aş citi „Ridi Sylvia“ şi aş vedea imediat, cu ochiul liber, cum rîde cu adevărat viaţa într-un om care a trăit cu moartea la uşă, cu umilinţa şi cu batjocura, cu geamantanul făcut, între două patrii, chemată cînd de una, cînd de alta, acasă. „Cornelia Savu şi Debora Sternlieb/ două fetiţe din Bucureşti/ au împărţit …
Nu am citit recentul volum de poezie al lui Claudiu Komartin Cobalt, aşa că nu am de unde să ştiu cît de întemeiate sau de măsluite sînt opiniile criticii cu privire la acest volum; terenul literaturii noastre a devenit, în ultimul timp, foarte alunecos. Cei mai cinstiţi sînt criticii care spun: „nu-mi place pentru că nu înţeleg!“, dar cine e dispus să se blameze? Dacă …
Dragă Nichita, Probabil că numai unul cu paşaport pentru lumile interzise, un plăsmuitor, un ciudat, culmea, cu ochi verzi – ochii mamei, obsesia mea dintotdeauna! –, mi-ar fi putut vedea toate faţetele cum priveşte bătrînul bijutier un briliant. Te citesc în cărţile lumilor tale fantastice şi nu-mi pot răspunde dacă tu plăsmuieşti acele existenţe stranii care nu se arată ochiului de toate zilele sau ochiul …
Zilele astea ar fi împlinit 83 de ani. În ultimul timp femeile ating 90, nu numai în Germania, chiar şi în România. Prima dată am văzut-o la cîteva zile după moartea ei, la emisiunea în limba germană, într-un interviu mai vechi cu Christel Ungar-Ţopescu, reluat la televizor. Numele ei însă îmi era cunoscut de mult. Îl auzisem cu treizeci de ani în urmă la Volk …
Sire, Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om „însemnat“, dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit brusc în dormitorul de pe Dinicu Golescu, de lîngă gară, unde-şi păstra cu sfinţenie mama-mare teancurile de ziare …
Cum e la optzeci Nora IUGA Cînd împlineşti optzeci de ani vin prietenii, îţi dăruiesc un calendar cu cîte-un cal pe lună; ei ştiu că rugăciunea ta înainte de culcare e „la malul mării cal aş fi vrut să fiu“, l-ai auzit pe Rafael Alberti spunînd-o într-o seară şi ţi-a rămas în cap... pe urmă dormi, dormi adînc de …
