ÎN DEZBATERE

Memoriile unui Discernător

Trebuie să recunosc de la bun început că am fost un cititor prost al memoriilor lui Adrian Marino, pur şi simplu pentru că am aplicat un filtru estetic lecturii. Prima reacţie a fost cea a unuia care, de zece ani, ţine cronică literară, şi al cărui argument forte în judecată a fost mereu cel estetic. Aşadar, memoriile sînt …

Citeşte articolul

Hermeneutica ideii de biografie

Viaţa unui om singur de Adrian Marino reprezintă mai mult decît nişte simple memorii. Din punctul meu de vedere „această Viaţă“ se înfăţişează ca o adevărată operă critică. Scriind despre sine şi despre lumea în care a trăit, autorul nu a deraiat cîtuşi de puţin de la preocupările sale fundamentale. În numeroase pagini, cititorii îl pot regăsi …

Citeşte articolul

Adrian Marino. O autobiografie spirituală

Din motive lesne de înţeles, memoriile lui Adrian Marino erau parcă predestinate, înainte chiar de a fi scrise, să provoace scandal în lumea noastră culturală, care nu l-a simpatizat niciodată pe cărturarul acesta inclement, cu morgă de aristocrat şi mofturi europene, individualist ireductibil, cu o prea mare stimă de sine ca să fie acceptat în diverse grupuri de …

Citeşte articolul

Ideologia lui Adrian Marino

Să spun doar atît: proiectul lui Adrian Marino de a-şi scrie memoriile este, în intenţie şi realizare, nu o proză în principal anecdotică, nici o rememorare nostalgică şi nici măcar o răzbunare pe epoca şi societatea timpului său. Principalul scop, dezvăluit de la primele pagini, este acela de a scrie o autobiografie ideologică. „Viaţa mea personală şi, mai …

Citeşte articolul

„Antielevul“

Rareori lectură mai trudnică decît această autobiografie intelectuală a lui Adrian Marino, cu sute şi sute de pagini format mare, literă mică, pline ochi (la propriu şi la figurat) de semnele unei existenţe bine individualizate. Am avut, la un moment dat, sentimentul că Viaţa unui om singur nu se va mai termina niciodată; că, oricît aş avansa şi …

Citeşte articolul

Dualismul lui Marino

Nu trebuie să aşezi personajul din Viaţa unui om singur pe canapeaua psihanalitică, imaginar vorbind, pentru a descoperi personalitatea duală a autorului. Adrian Marino îşi mărturiseşte, fără intervenţia specialistului, latura sa raţională, deopotrivă cu cea sufletească, pe care şi-a inhibat-o cu mare rafinament, dar evidentă la o simplă lectură. Un om deasupra vremurilor Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, …

Citeşte articolul

Mai multe romane într-un roman: Vizuina – de Norman Manea

Publicăm în acest număr trei cronici pe marginea celui mai recent roman al lui Norman Manea,Vizuina, semnate de Şerban Axinte, Ioana Gruia şi Dana Pîrvan-Jenaru. Roman cu cheie, ficţiune autobiografică, cu o accentuată dimensiune eseistică, grefată pe o intrigă poliţistă, Vizuina este, în primul rînd, o meditaţie pe tema morţii, de un intens dramatism. Norman Manea reia aici cîteva …

Citeşte articolul

Enigmele istoriei

Noul roman al luiNorman Manea, Vizuina (Polirom, 2009), este o strălucită realizare epică multistratificată, de o mare forţă analitică, scrisă în cea mai bună tradiţie a romanelor poliţiste (Doyle, Christie, Chandler, Hammet). Naraţiunea extrem de captivantă constituie, în acest caz, şi o meditaţie foarte lucidă asupra istoriei contemporane, asupra unor probleme umane fundamentale şi un dialog cultural …

Citeşte articolul

Ipostazele exilului şi limitele epicului

Romanul Vizuinade Norman Manea, recent apărut la Editura Polirom, este o sinteză a celor mai importante particularităţi ale scrisului autorului mai sus amintit. Sinteză şi recurenţă, am putea zice. Sînt menţinute intacte calităţile şi defectele unei întregi opere. Să le luăm pe rînd. Marile reuşite sînt de ordin stilistic. Fraza e aproape poetică, în sensul expresivităţii, clară …

Citeşte articolul

Între viaţă şi literatură

Chiar şi atunci cînd scrie ficţiune, rădăcinile autobiografice sînt nelipsite din opera luiNorman Manea. Romanul Vizuina, ca şi Plicul negru, este construit pe o aparentă structură de roman poliţist, aşa-zisa acţiune oferind axa pe care se prind filamentele unei problematici vaste şi grave, în privinţa căreia autorul se dovedeşte, de-a lungul timpului, consecvent cu sine însuşi. Avem …

Citeşte articolul

Problemele traducătorilor, într-un dialog româno-spaniol

Deşi cele mai multe dintre lecturile noastre sînt traduceri, noi, cititorii, uităm pe nedrept că nu am avea acces la operele unor autori străini dacă nu ar exista această profesie cu statut ambiguu a traducătorului. Uităm că trebuie să citim cu responsabilitate, cu respect faţă de noi înşine şi faţă de autorul cărţii. Neglijăm să apreciem traducerile …

Citeşte articolul

Scriitorul – prizonier în mîna traducătorului

Cu ocazia criticii pe care o făcea unei noi traduceri în limba engleză a lui Rabindranath Tagore, William Radice scria într-un ziar din India: „Traducerea seamănă foarte mult cu o căsătorie. E o relaţie între doi oameni – în acest caz, autorul şi traducătorul –, în care partenerul nu poate fi niciodată perfect, dar «it still worth …

Citeşte articolul

Cum să (nu) privim pictura

Istoric şi teoretician al artei, Daniel Arasse demonstrează în cartea Nu vedeţi nimic (2000) că abordarea unei opere de artă poate să evite constrîngerile impuse adesea de acel „ecran compus din texte, citate şi trimiteri exterioare“. Nu vedeţi nimic – o incursiune inedită şi pasionantă în lumea artei – a fost publicată şi la noi, în 2008, la …

Citeşte articolul

„Cu ochii larg închişi“

Daniel Arasse Nu vedeţi nimic Traducere din franceză de Laura Albulescu Editura Art, Bucureşti, 2008, 176 p. Dacă pînă acum am trăit cu iluzia că ar putea exista interpretări clare şi lipsite de ambiguităţi ale unor opere de artă celebre, Daniel Arasse nu poate decît să ne răspundă „nu vedeţi nimic!“. Un răspuns sfidător şi chiar …

Citeşte articolul

Despre artă, altfel

Numele lui Daniel Arasse, imediat asociat de cunoscători cu Sorbona, ar trebui să ne ducă cu gîndul la studii de teoria artei înţepenite în acelaşi limbaj greu comprehensibil, care, nu rareori, ascunde de fapt lipsa unui fond cu adevărat profund. „Italomaniac“ declarat, Arasse e de un neconvenţionalism deconcertant, de un nonconformism greu digerabil de către snobi, care vor …

Citeşte articolul

Despre detaliu, împotriva canonului

Întîmplător, Daniel Arasse, Omar Calabrese şi Georges Didi-Huberman s-au numărat printre „ucenicii“ lui Louis Marin, cunoscut prin lucrările dedicate atît absolutismului francez şi imaginii puterii lui Ludovic al XIV-lea, exprimate în texte encomiastice, politice, filozofice sau în tratate ale puterii, cît şi retoricii de la Port-Royal. În iulie 1985, la Centrul Internaţional de Semiotică şi Lingvistică …

Citeşte articolul

Actualitatea paradigmei paşoptiste

Cît de actuală mai este paradigma paşoptistă în societatea contemporană? Întrebarea s-a pus constant în ultimii nouăsprezece ani nu numai în volumele semnate de Adrian Marino, ci şi în presa culturală. După prăbuşirea regimului comunist, modernizarea României, constituirea spaţiului public şi a societăţii civile, orientarea europeană a ţării, consolidarea instituţiilor statului de drept au (re)devenit obiective prioritare. Cît …

Citeşte articolul

Paşoptismul, în trei forme de uitare

I. Chestiunea orientală Ceea ce s-a petrecut, odată cu apariţia generaţiei paşoptiste, nu a fost pur şi simplu înscrierea pe o tăbliţă de ceară virgină a unui nou model de civilizaţie. A înţelege acest lucru nu înseamnă să exaltăm virtuţile fondului local, ale „substratului“, aşa cum se întîmplă în fabula etnogenetică a „sintezei daco-romane“. Prin aceasta din …

Citeşte articolul

Ultimul paşoptist

Există oare un model paşoptist? Mai funcţionează el în literatura şi în societatea contemporană, şi dacă da, în ce fel? Aceste întrebări pot constitui axa unei priviri generale asupra întregii noastre istorii moderne, pentru că paşoptismul este o ipostază temporală a unuia dintre cele două principii eterne care-şi dispută şi îşi împart dialectic, rînd pe rînd, prim-planul vieţii …

Citeşte articolul

Culturi de opoziţie

Formele culturale au unele sensuri perisabile şi contextuale şi altele durabile şi universale. Pentru a putea evalua actualitatea relativă a culturii paşoptiste, trebuie să-i identificăm cît mai bine contururile în mijlocul circumstanţelor care au produs-o. Ea a funcţionat, de pe la 1830 pînă după 1860, ca un discurs de opoziţie faţă de un sistem politic şi social respins …

Citeşte articolul